Din respect pentru ea, nu îi voi da numele, însă, din acelaşi respect, îi voi spune povestea.

A trecut de curând de 80 de ani şi mai mult de jumătate din viaţă şi-a petrecut-o departe de România. Acolo, în noua sa ţară, a creat cu gândul la cei rămaşi aici. Lucrările sale se află astăzi în muzee, în colecţii particulare, participă la licitaţii de artă. Însă acum viaţa a obligat-o să facă o alegere grea. Prea grea. Împotriva voinţei sale: a optat pentru a-şi petrece restul zilelor într-un azil de bătrâni. Deşi este lucidă, gândurile şi visele i se amestecă adesea printre întâmplările prezentului. Iar gândurile şi visele sale sunt, în majoritate, despre acasă. Despre oraşul pe care l-a lăsat cu mult timp în urmă şi pentru care, ani de zile, îşi potrivea ceasul după ora sa, diferită de cea a locului care o adoptase. Probabil că, dacă ar fi rămas, azi nu ar fi ajuns la un azil, însă arta sa inedită ar fi avut, din păcate, şanse mici să fie apreciată. Un sacrificiu pe care nu l-a regretat până la capăt niciodată pentru că nu este ipocrită, nici măcar faţă de sine însăşi.

Am întrebat-o, la puţin timp după ce ajunsese în „închisoare” – aşa cum numeşte cu necaz bătrânesc azilul – ce i-ar bucura sufletul, ce şi-ar dori să primească. Da, am întrebat-o despre lucrurile palpabile pe care i le-aş putea expedia din ţară, căci altfel ştiam de mult răspunsul la întrebarea asta. Şi mă durea şi pe mine, la fel ca pe ea.

Citește continuarea aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here