De multe ori, ideile bune se nasc fie din întâmplare, fie din întâmplări ce nu vor să se așeze nicicum în căușul stabilit de noi. Cred că așa a fost să fie și cu această rubrică de interviuri pe care o inaugurez azi alături de SIMONA POCLID, una dintre tinerele scriitoare contemporane de care, după ce sita timpului și a generațiilor va fi cernut bine-bine literatura de azi, cu siguranță, se va mai auzi.
Nici nu știu cu ce să încep, am o mulțime de întrebări pe care aș vrea să ți le adresez, așa că o voi alege pe cea care nu-mi dă pace cel mai mult: Cum crezi că te încadrezi în tabloul actual al literaturii contemporane?
În primul rând, îți mulțumesc, dragă Cristina, pentru invitație.
Tabloul actual al literaturii contemporane poate avea atâtea colțuri și înfățișări, încât mi-e greu să mă gândesc la o încadrare anume. De regulă, și-n scris, și-n viața reală, sunt precum un om captiv într-o scoică. Nu prea vreau să văd ce-i în afara mea, mă refer la vizibilitatea unei vieți de artist, uneori mă sufoc și vreau să scap de propriile viziuni asupra lucrurilor, dar scrisul mă cară în spinare. Pot crede că sunt lemnul din care se face rama tabloului și doar privesc vâlvătaia vieții culturale actuale.
Cum ai descoperit cuvântul scris? Ne spui câteva cuvinte despre tine, omul din spatele literelor?
I-am citit pe Dostoievski și Cioran, mai târziu pe Kafka și am început să scriu într-un jurnal. În clasa a XI – a am scris primele două nuvele (erau foarte slabe, desigur). Îmi amintesc că una dintre ele se numea Oceanul și chiar i-am arătat-o profesoarei de română. Treptat, am renunțat la a ține un jurnal și am înlocuit ,,realismul” cu ficțiunea.
În spatele literelor, sunt absolventă de Comunicare (Licență și Master), freelancer, pasionată de literatură, fotografie, teatru și cinematografie. În linii mari, sunt un om plicticos și singuratic.
Tu spui că „În scris, singurul lucru pe care-l dețin, deși îmi pare adesea că nu eu sunt fiara care mușcă din rând, ci litera îmi golește osul, spun adevărul.” Așadar, scrisul și adevărul, cel puțin în cazul tău, sunt sinonime. Și, ca să extrapolez, scrisul ca terapie, căci adevărul are darul de a vindeca rănile lăsate de minciună. Ești de acord?
Da, scrisul este și o formă de spovedanie, de singurătate, tăcere și libertate. Adevărul în literatură are însă alte valențe, față de viața reală. În primul rând, reprezintă lupta de a nu te falsifica, iar în al doilea rând, devine măsura felului în care îți urmărești viziunile asupra vieții, scrisului (indiferent dacă ele sunt înclinate spre sublim sau grotesc). Personajele mele fac adeseori mărturii lungi, obositoare, simt mereu nevoia să povestească oricui totul, să fie judecate public. Literatura reprezintă pentru mine și un soi de a ,,doua viață”, căptușită cu măiestrie sub cea reală. Și cum căptușeala e mai aproape de piele, decât stofa… acolo se zbat lucrurile esențiale.
Citește tot interviul aici.
