El o iubea. Simplu, deschis, fără cotloane ascunse ale gândului, fără sinuoziţăţi ale dorinţei. Pentru că şi el era un om simplu. Fără „patalama” la mână, dar lipsa acesteia era compensată de bun simţ. Mult. Ar fi avut să-i dea şi ei. Dar contrariile se atrag. Aşa că îi pusese lumea sa la picioare. Şi ea înţelesese că trebuie s-o calce, din moment ce este atât de jos aşternută… Şi el a i-a dat voie şi a iubit-o în continuare, deşi ochii-i reflectau mai puţină lumină, iar zâmbetul începuse să semene mai mult a rictus. Dar ea nu vedea. Nu băga de seamă. Relaţia cu el era una „pansament” care dura însă de prea mult timp, din punctul ei de vedere şi care, în loc să-i vindece rana, începuse s-o cangreneze. Ea era intelectuală, o femeie precum o felină de rasă, miorlăită excesiv, conştientă de atuurile ei – un corp frumos, fără a fi totuşi spectaculos, căruia reuşise însă să-i impună ritmul eleganţei, într-un stil apetisant, deşi uşor exagerat. Şi tânjea după un bărbat „la costum”, după distincţia rece şi vag distantă a unui bărbat „cu pregătire”, căruia să-i placă să joace la bursă, nu să-şi petreacă timpul în grădină, sădind flori, aşa cum făcea el, deşi toate erau pentru ea, alese cu grijă, în funcţie de culorile ei preferate sau de imaginile pe care ea le zărea pe te miri unde şi o entuziasmau un moment, pentru ca apoi, să uite definitiv de ele. Numai că el nu uita şi-şi făcea câte un mic ţel din a-i face surprize, pentru că simţea clar că fercirea creşte din mulţumiri şi împliniri mici.
De aceea, în după-amiaza în care el îi comandase cele mai frumoase viitoare flori, sub forma unor bulbi miraculoşi, pe care i-ar fi mângâiat şi cu sufletul de nerăbdarea îmbobocirii mult aşteptate, ecoul casei goale îi opri pulsul, străpungându-l adânc, îi tulbură sângele, şi-i dădu violent brânci afară din paradis. Ea plecase.
Pentru că deja se plictisise de florile lui şi de dansul lui caraghios de bărbat dulceag. Îi creştea glicemia numai când se gândea la el. În plus, orizontul gândurilor sale fusese deja ocupat de o prezenţă promiţătoare. Aşa că nu ezitase în a-şi strânge lucrurile şi a pleca fără cuvinte. Nu ar fi suportat să-l audă, Ferească Sfântul, plângând… Ce oroare! Îi lăsă totuşi un bilet. În care mâzgălise rapid câteva cuvinte. Apoi, dintr-un imblod pe care nu ştiu cum să-l catalogheze – milă sau nostalgie – încheie cu „o să te iubesc mereu…”. I se păru însă tragi-comică o astfel de încheiere într-un bilet de adio, aşa că şterse ultimele cuvinte.
Citește continuarea aici.
