Nu era nici cel mai frumos, nici cel mai darnic şi nici cel mai romantic bărbat. Nici pe de departe. Însă, la început, s-a purtat cu atenţie. Iar femeia cere uneori atât de puţin… Se mulţumeşte şi cu intenţia, cât de prăpădită ar fi ea. O licărire, acolo, să se poată agăţa de ceva pentru a se salva de la înecul în disperare. Iminent.

Aşa era ea. Expansivă, alintată, iubitoare şi tolerantă, însă pe deplin conştientă că lucrurile evoluează schimonosit. Inestetic. Iar pe ea, fire de artist, o durea aspectul inestetic al vieţii la fel de mult precum cuvintele lui întâmplătoare, la fel de mult precum umbra de indiferenţă care începuse să-şi facă loc între inima ei caldă şi privirea lui tot mai opacă. Dar s-a făcut că nu simte, că nu vede şi nu aude pentru că, undeva adânc, pândea cu ghearele scose şi colţii pregăţiţi frica. Frica ei de a rămâne din nou singură. Frica ei de a fi nevoită să o ia iar de la capăt. Şi atunci, inventivă, a făcut rost valuri de bandaje, le-a fluturat eroic deasupra capetelor lor şi s-a pus pe treabă: a început să panseze cu minuţiozitate fiecare rană. Cu primele, cele mai mici, i-a fost mai uşor. Punea bandajul, uitarea proaspătă se aşternea singură. Însă, pe măsură ce timpul trecea, erau tot mai greu de ascuns. Se umflau sub bandaj şi le simţea acut gustul amar de infecţie…

Ştia că momentul acela a sosit. Însă îl mai gonea o zi. Încă o zi în care nu a fost singură… de fapt, încă o zi în care se amăgea, muşcând cu poftă din aparenţa că nu a fost singură; până când el, plictisit de lipsa ei de iniţiativă, a închis într-o zi uşa în urma lui şi a uitat s-o mai deschidă.

Citeste continuarea pe aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here