Mărțișorul

Mi-a rămas în minte o vorbă. Aşa cum le rămân în minte copiilor unele lucruri pe care adulţii le spun şi le uită instantaneu, dar pe care ei şi le amintesc mulţi ani după. Unele îi vor influenţa în bine, altele în rău, iar altele, pur şi simplu, se înşurubează acolo şi rămân ca statuile bătute de vânt şi ploaie: neclintite.

Aşa mi-a rămas mie vorba asta. Eram în şcoala generală şi nu mai ţin minte în ce context, profesoara de fizică, într-o zi de 1 martie, m-a întrebat (sau i-am spus eu direct?) despre ziua de naştere a tatălui meu: chiar azi, 1 martie. La care ea, fără să ezite, mi-a zis:

„El e mărţişorul maică-tii”.

Şi eu, copil fiind, nu am ştiut ce să-i spun sau dacă să îi mai spun ceva. Probabil că nici nu vorbise atunci cu mine, poate era o observaţie pe care o făcea pentru sine, cu voce tare. Nu contează. Însă cumva, cuvintele astea nu s-au dat duse din mintea mea. Şi de fiecare dată, de 1 martie, îmi aduc aminte că tata este ca un mărţişor. Care se întoarce mereu. Care este mereu. Cu noi. De acolo. De dincolo.

La mulţi ani, tată!

Fragment din volumul „Moartea tatălui”