Între cele două operaţii, s-a simţit mai bine. Slăbise mult. Mă uitam zilnic la el şi aşteptam să văd cu ochii cum golul din tâmple – până atunci inexistent – avea să dispară treptat, rotunjindu-se ca înainte. Dar nu avea să mai fie niciodată „ca înainte”.
În februarie, chiar pe 1, s-a simţit prima data „mai” rău. Începuse sfârşitul, dar nu am ştiut atunci. Eu eram deja gravidă în opt luni.
În acel februarie, când tata aproape nu mai putea mânca nimic şi când următoarea internare era iminentă, mama îmi spune într-o zi.
– Azi te invită tata la film. Numai voi doi.
Cât de inconştientă am fost atunci. Tot timpul. Nu inconştientă. Superficială. Da fapt, fără să fiu capabilă să înţelg sensul întâmplărilor. Să-l înţeleg. Era modul lui de a începe să se despartă de noi.
Am văzut un film moderat, o comedie despre o iubire târzie. Eram pe jumătate atentă la film. Mă gândeam că este prima dată (şi ultima) când ies cu tata la film. Obişuiam cu câţiva ani în urmă să ieşim să ne plimbăm pe străzile Madridului, atunci când ziua lui de muncă – prea aglomerată – îi permitea.
La noi aveam nişte sandvişuri, mama ni le pusese grijulie. El mânca tot mai puţin, tot mai greu. La ieşire, niciunul nu am avut chef de mâncare. În schimb eu, rotundă ca o pâine recent ieşită din cuptor, am văzut postul de îngheţată şi imediat mi s-au aprins beculeţele.
– Tati, hai să luăm câte o îngheţată, îi zic fără să gândesc. Chiar aşa, la propriu, fără să gândesc ce spun.
– Aş vrea, dar nu pot. Ia-ţi tu, sigur, mi-a răspuns el blând.
Îmi venea să-mi bag undeva cuvintele alea care au zburat fără să le gândească nimeni. Că eram gravidă nu e o scuză. Brusc, am început să urăsc îngheţata.
– Nu-mi iau, parcă n-am aşa chef de îngheţată, în plus, afară este şi frig… hai să mergem…
Fragment din volumul „Moartea tatălui”