Ca să nu se impacienteze nimeni, trebuie să vă spun ceva: copilul eram eu. Aveam vreo şapte ani. Sora „copilului” – numai vreo cinci. Ne aflam cu familia la mare, în urmă cu… cu nişte ani, să zicem. Mulţi. Atât de mulţi, încât întâmplarea pe care vreau s-o povestesc se petrece la festivalul de la Mamaia, undeva înainte de ’89. Hăt-hăt, cu alte cuvinte!
Nu mai puteam de fericire că aveam bilete. Nu pricepeam eu multe, dar ştiam că este un spectacol important, riguros organizat – toată lumea avea locuri pe scaune – pentru oameni mari, la care, privilegiate, mergeam şi noi, cele mici. Pentru că eram liniştite. Suspect de liniştite. Şi la fel de bine (sau mai puţin bine), precum băieţii mei de azi, care totuşi se-ntrec în năzdrăvănii (taxate superior de oameni care nici măcar nu-i cunosc, dar asta, desigur, este altă poveste).
Pe la mijlocul spectacolului, după un complot discret printre picioarele alor noştri, hotărâm în unanimitate că vrem la baie. Comunicăm mai departe şi decizia este aprobată cu instrucţiuni simple şi clare: baia este pe culoarul din dreapta, capăt, locurile noastre aflându-se pe culoarul din mijloc, rândul 10, la margine.
Trupa liniştită porneşte suav, fără să deranjeze mai pe nimeni şi se scurge spre baie. La întoarcere însă, din motive pe care memoria nu mi le mai scoate din arhivă, ne despărţim. Copilul – adică eu – o ia înainte, iar surioara mai mică rămâne în urmă. Concluzia? Copilul se rătăceşte!! Pe culoarul unde puteam să jur că pe rândul zece, la margine, stăteau ai noştri în urmă cu câteva minunte, acum şedeau nepăsători nişte străini. Panică! Între timp, surioara cea mică dispăruse şi ea. Dublă panică! Atunci copilul îşi aduce aminte că, dacă se pierde, trebuie să rămână pe loc, acolo unde s-a pierdut, fără să o ia la sănătoasa unde vede cu ochii. Drept urmare, mă opresc brusc şi rămân în mijlocul culoarului, frământându-mi îndelung mintea în căutarea de soluţii. Mai ştiam că în astfel de cazuri, se anunţă pe scenă copiii pierduţi, dar eu m-aş fi dus să-mi declar părinţii pierduţi, că doar pe ei nu-i găseam. Plus surioara. Însă nu puteam să părăsesc locul în care „mă pierdusem”. Atât de complicată era dilema mea, încât am uitat să încep să plâng. Şi atât eram de afundată în propriile gânduri, că nici nu l-am văzut pe tata venind spre mine.
Ulterior, am aflat ce se întâmplase. Simplu. Surioara de cinci ani s-a întors unde trebuie, iar „copilul” s-a întors pe culoarul din dreapta, pierdut în spaţiu (aşa cum a rămas până în ziua de azi, când îşi caută maşina la alt etaj în parcarea de la mall). Apoi, tata a plecat imediat în căutarea mea, anunţându-mi, desigur, la scenă, numele, pentru a fi chemată de prezentator la pauză. Nu a mai fost cazul, căci, între timp, am fost găsită. De altfel, nici nu era greu, eram singurul personaj care stătea cu spatele la spectacol, în picioare, în mijlocul unuia dintre cele trei culoare mari şi late.
Din întâmplarea asta am tras concluzii şi noi, şi părinţii noştri. Însă era altă epocă, una în care astfel de probleme nu degenarau, de obicei, în ceva mai grav, iar oamenii îşi permiteau luxul de a nu se isteriza.
