Să (re)învăţăm să fim fericiţi!

Este oare ceva mai greu de atins decât fericirea? Volatilă, iluzorie şi trecătoare, fericirea nu încape în definiţii. Poate doar în cele personale. Fiecare om ar trebui să aibă propia sa definiţie a fericirii. Unii spun că ăsta ar fi, de fapt, scopul vieţii noastre: să învăţăm să fim fericiţi. Cea mai importantă lecţie. Şi fiul meu de 5 ani mi-a spus asta într-o zi, în parc, când supărarea îmi întunecase privirea şi zâmbetul uitase să se mai anine de buzele mele. „Tu ştii care e cea mai importantă lecţie a mea? Să fii fericit. Iar buzele tale sunt triste, ochii tăi nu zâmbesc…” a constatat nemulţumit băieţelul meu, mângâindu-mă pe faţă delicat şi încercând subtil să tragă de colţurile gurii în sus. „Aşa eşti mai frumoasă”, mi-a mai spus, după ce a reuşit să mă înveselească şi m-a revăzut senină.

M-am gândit mult, apoi. Dacă are dreptate? Copiii ştiu lucruri pe care noi, deşi sigur le-am ştiut cumva, le-am uitat. Şi asta pentru că alergăm în viaţă după obligaţii, responsabilităţi şi o idee falsă de fericire – care cum, necum s-a strecurat şi în propria definiţie a fericirii: acumularea de bunuri materiale, recunoaşteri sociale, diplome şi laude. Oare? Vă mai întreb încă o dată: Oare?

Tu, tu care rătăceşti acum printre aceste rânduri, când ai fost ultima dată fericit? Când ai simţit cu toată fiinţa ta că viaţa-ţi curge lin, că totul este perfect încadrat în limitele visurilor tale şi că eşti atât de uşor, încât, dacă nu te-ai agăţa delicat de prezent, ai putea zbura? Oriunde te poartă imaginaţia şi bucuria asta care se plămădeşte moale şi caldă în suflet? Mai ţii minte când? Multe întrebări şi răspunsuri… greu de dat. Şi ce fac oamenii pentru a le formula, totuşi? Pentru a crea un punct de referinţă, un teren solid pe care să poată înfige în acele aspiraţiilor, precum fluturi în insectare, senzaţia de fericire? Caută, se zbat, îşi inventează nevoi, consumă şi se consumă şi… se întristează, de fap, uneori iremediabil. Şi totul se dovedeşte a fi în van.

Dar în ce măsură putem noi controla propria fericire? Cât depinde de noi înşine, de educaţia primită şi de mediul în care trăim, de trecutul nostru, dar şi de informaţia misterioasă a propriului ADN? Încep să cred că ne naştem perfecţi şi că, pe parcurs, în loc să ne bucurăm de asta şi să trăim fericiţi, parcurgem un drum „invers” către durere, suferinţă, deznădejde. De aceea, copiii sunt primii care detectează această deviere. Dar nu pentru mult timp. Căci şi ei cresc şi, din păcate, ajung de cele mai multe ori la fel ca noi, prizonieri ai propriei dorinţe de a găsi fericirea, văzută ca un fruct, dacă nu interzis, greu de atins. Şi totuşi, ei au ştiut cândva (ca şi noi, repet) să simtă fericirea.

Îţi propun ceva, ţie, celui care citeşti, deşi poate nu te cunosc… Îţi propun să (re)învăţăm să fim fericiţi!

Eu mă înclin în faţa obstacolelor, în semn de acceptare. Şi mă înclin şi în faţa copilului meu… de la care am multe de învăţat, inclusiv fericirea!