Mămici, de câte ori mai ajungeţi pe an (că, dacă zic pe lună, sunt o exagerată) la coafor, de exemplu? Şi, ca să complic situaţia, repet întrebarea de mai sus la care adaug „fără să luaţi copilul/ii cu voi”. E? Eu am mai ajuns de câteva ori, recunosc, însă niciodată fără cel puţin un element revoluţionar cu mine. Mă ştiu deja ca pe un cal breaz când intru în coafor.

Pe tema asta, ultima dată, fata la care eram programată, când m-a văzut că trag după mine un copil, brusc şi-a adus aminte că a intervenit ceva urgent şi a ieşit pur şi simplu din coafor, în ciuda ameninţărilor proliferate cu eleganţă de către patronul aflat, din întâmplare, la faţa locului. Am scuzat-o şi m-am oferit să stau până se eliberează altcineva, l-am luat pe Teo (o, da, cu el venisem) pe canapea şi m-am pus pe aşteptat. Cu această ocazie, am observat două fenomene interesante: brusc, ritmul de coafat, manichiurat şi ce se mai face pe acolo a scăzut dramatic (clientele respective cred că au fost mega mulţumite de meticulozitatea cu care erau îngrijite), în timp ce agitaţia lui Teo a crescut la fel de dramatic. Am luat la rând toate revistele, rupând pentru acasă pozele cu maşini (noroc că erau rare, fiind reviste pentru femei), apoi am făcut turul coaforului, cu opriri exagerat de intime lângă cliente, pentru o examinare amănunţită a ceea ce se întâmplă cu fiecare în parte:

– Tanti, ce faci aici?

– Mă tund.

– Da’ de ce?

– Că mi-a crescut părul prea mare, puişor.

– Păi şi ce dacă şi tanti asta (arătând spre coafeză) are părul mare şi nu se tunde. De ce?

L-am tras de acolo. Următoarea victimă. Teo se uită când la clienta cu vopseaua şi rulourile de poleială în cap, când la coafeza tinerică, subţirică şi drăguţică. Când la una, când la alta, neobişnuit de meditativ. Apoi se decide să deschidă gura şi, arătând spre clientă, zice: „urâtă”, apoi se întoarce către coafeză şi completează „frumoasă”. Şi repetă figura de câteva ori. Mie îmi îngheaţă sângele în vene, coafezele râd pe înfundate, clientele se foiesc vădit incomodate. Îl trag după mine, însă vizibil marcat de un aşa succes, Teo nu se dă dus. Intervine împăciuitor patronul, rămas pe loc doar să se asigure că nu va regreta după aceea că acceptă cliente cu copii (între noi fie vorba, cred că se gândea deja să adauge la afişul cu „nu intraţi cu animale de companie” şi cuvântul „copii”):

– Doamnă (da, eu eram aia, cred şi eu, necoafată, nemanichiurată şi alte ne-, arătam ca o doamnă, evident) nu vreţi să vă reprogramez să veniţi în timpul orelor de grădiniţă?

– Nu vreau, mulţumesc.

Şi aşa timpul meu e limitat şi cu zgârcenie împărţit între diverse activităţi cu caracter prea puţin egoist, încât nu sunt dispusă să cedez aşa uşor.

– Nu pot, adaug sec, şi mă aşez din nou pe canapea.

Între timp, Teo se juca cu nişte sticluţe de ojă lăsate la îndemâna lui (ăsta a fost argumentul meu), dintre care numai vreo două erau deschise. Una se vărsase pe podea (şi cineva apucase deja să calce în ea), cu cealaltă, Teo decora tot ce prindea – începând cu el însuşi). Şocată îl întreb:

– Teo, ce faci mamă?, iar răspunsul nu întârzie să vină, rostit cu toată inocenţa de pe lume:

– Nu ştiu!

Încerc să reduc pagubele, aşa că îi confisc sticluţa din mână, iar oja se varsă jumătate pe canapea, jumătate pe pantalonii mei. Teo ţipă şi se bucură că „s-a pictat şi mami”. În sfârşit, ca să scape mai repede de mine, sunt chemată. Îl iau pe Teo şi îl ţin strâns de mână, să nu mai poată face nimic dăunător şi încerc să-i distrug atenţia – cum ar zice Alex, povestindu-i că şi mami o să-şi facă părul frumos. Cu sinceritate, îmi spune tare, ca să fie sigur că am priceput atât eu, cât şi toată lumea de faţă:

– Da’ să nu te tunzi aşa ca tanti aia, ca să nu te faci urâtă şi tu…

Eu roşesc şi încep cu scuzele, explicaţiile etc, etc. Între timp, coafeza se băgase în părul meu şi simţeam că oscila între a mă tunde repede să scape de pacoste şi a o lungi să vadă ce s-ar mai fi putut întâmpla cu Teo prin zonă. Şi nu are mult de aşteptat, că Teo se smulge din mâna mea şi fuge la geam. De acolo, admiră traficul şi lumea din stradă şi regret că nu mi-a venit mai devreme ideea să-l plasez la fereastră; dar nu mă ţine mult regretul, că Teo vine speriat înapoi:

– Mami, mami, o muscă.

– Nu-ţi face nimic, Teo, las-o în pace.

– Mami, vino s-o vezi!

– Nu pot, Teo, te rog, ai răbdare (ţi-ai găsit!).

– Mamiiiiii, vinoooo s-o veeeeziii!!

Ce să fac, mă scol şi defilez ca o divă cu jumătate de plete în vânt şi restul pe podea, prin tot coaforul. Ajung la fereastră şi Teo constată cu tristeţe:

– A zburat, după care adaugă îngrijorat, mami, nu pleca că nu vreau să mă muşte dacă se întoarce…

Ne întoarcem amândoi la fata care mă tundea pentru a-i da posibilitatea să mă miţuiască şi pe partea cealaltă, timp în care eu mă întind în explicaţii filosofice de tip „a fi” şi a „nu fi”, care îl lasă rece pe Teo, dar reuşesc să-l mai ţină puţin pe loc. Până la urmă, sunt gata (renunţ la vopsit şi coafat) şi vreau să trec la manichiură, dar sunt anunţată direct că s-a închis coaforul. Nu mai insist, deşi e devreme, îmi iau comoara, plătesc şi plec… În timp ce cobor pe scări, ajunge până la mine un oftat colectiv de uşurare, dar, ca de obicei, îl ignor cu demnitate…

2 COMENTARII

  1. Nasol frateee, cred ca ai de ales pe viitor daca sa stai cu copilul sau sa mergi la salon ….clar amândouă nu merg . De cand am copiii am invatat sa ma vopsesc acasă, sa imi fac mani-pedi, iar tunsul il practic de 2 ori pe an.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here