Suferim de suficienţă. Care, în realitate, ascunde o mare ignoranţă. Începând cu lucrurile cele mai apropiate, intime, aş putea zice şi terminând cu… cu orice, până la urmă. De exemplu, oraşul în care fiecare locuieşte de cel puţin un număr de ani. Cât de bine îl cunoaştem? Îi ştim istoria? Monumentele? I-am vizitat muzeele şi parcurile? Îi cunoaştem tainele străzilor vechi şi întotocheate? Dar oamenii săi mari, îi ştim?

Şi nu mai continui cu şirul întrebărilor, pentru că, în mare, răspunsurile sunt cam aceleaşi, gravitând nepăsătoare în jurul negaţiei. Şi mă includ şi pe mine între cei care păşesc zilnic poate, indiferenţi şi grăbiţi, prin faţa aceleiaşi clădiri din cartierul lor şi nici măcar o dată nu s-au oprit să citească plăcuţa de marmură de pe faţada sa. Şi nu mai continui nici cu exemplele, căci şi ele converg către aceeaşi concluzie care, zic eu, ar trebui să ne doară. Şi este păcat să trecem nu numai pe lângă viaţă, ci şi pe lângă oraşul nostru. El este o carte deschisă, ochi de citit, urechi de auzit şi minte şi suflet de înţeles să avem. Atât. Mai ales că epoca digitală în care avem avut privilegiul să trăim ne oferă atât de multe soluţii. Ne oferă informaţii, dar şi facilitarea asimilării lor, datorită formei şi modalităţilor în care sunt structurate.

Citeste mai mult: adev.ro/odqp6s

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here