Evit să judec oamenii. Nu numai după aparenţe, ci şi după fapte. Nu poţi niciodată înţelege complet raţiunile din cauza cărora cineva are o anumită reacţie/atitudine. Nu zic că ar fi (mereu) scuzabile, zic doar că nu prea avem cum le înţelege pe deplin. Şi nu numai din cauza asta nu e bine să judeci. Şi pentru că, printre altele, te seacă de energie, timp, vitalitate.

Dar – căci, de fapt, aici voiam să ajung – asta nu înseamnă că trebuie să fii orb. Nu înseamnă că trebuie să ignori – ca şi când nu s-ar fi întâmplat – toate mizeriile şi mojiciile (pe care, de dragul corectitudinii, să zicem că tu le percepi ca fiind aşa). Trecând cu vederea, nu-ţi faci nici ţie, nici celorlalţi un serviciu. Şi atunci? Căci graniţa este atât de fină între a judeca şi a observa… între a emite sentinţe şi a relata un aspect, între a se erija în împărţitorul de dreptate şi a descrie o situaţie, fără a o califica!

În timp ce o acţiune e nocivă şi de condamnat, cealaltă este mai mult decât necesară. Desigur, greul cade tocmai în a nu încălca această volatilă graniţă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here