Prima dată s-a grăbit. Nu mai era o copilă, dar s-a grăbit să spună „da”. Îi era teamă de singurătate, de profeţia unui neam matriarhizat în care femeia îşi găseşte sensul doar în vârful unei familii pe care s-o facă, s-o crească şi s-o oblăduiască ca unică vocaţie în viaţă, iar ea era pe punctul de a rata această împlinire. Atât cât a durat mariajul a fost şi blândă, şi bună şi doritoare mai mult de linişte şi iubire, decât de conducere decisă a destinului familiei nou formate. Iar el, fericit la început, a continuat prin a-şi însuşi toate prerogativele, pentru ca apoi să curgă comenzile tot mai aspre pentru ca, până la urmă, ultima dintre ele să însoţească un divorţ fulger, semn că mandatul ei se terminase înainte de a fi început cu adevărat.

A doua oară nu s-a mai grăbit. Însă îşi dorea un copil. Şi un tată pentru el. Eventual. Aşa că şi-a împlinit dorinţa. Apoi s-a măritat cu tatăl. Om bun şi pasiv. Muncitor. Iubitor. S-a pierdut într-o zi pe drumul între serviciu şi casă. Pasivitatea sa a învins, povara unei familii era prea mare, iar acasă – la cealaltă casă – mama lui îl aştepta cu braţele deschise şi patul de burlac făcut.

Era singură, cu un copil şi deja divorţată de două ori. Ar fi jurat atunci că numărul căsătoriilor sale va rămâne acelaşi cu al divorţurilor, exact ca atunci. Cred însă că destinul nu a auzit bine, că a ţinut morţiş să-i împlinească numai jumătate de dorinţă.

Pe EL l-a întâlnit undeva după 40 de ani.

Citește continuarea aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here