Dintre toate întrebările, dacă ar fi s-o aleg pe cea care îmi luminează responsabilitatea până la detaliul ultimei fibre, atunci, cu siguranţă aş alege-o pe aceea prin care copiii mei îmi cer confirmarea. Întrebarea prin care ei mă roagă să validez diferite aspecte/întâmplări/momente din viaţă. Întrebarea de al cărei răspuns depinde totul pentru ei.

„Nu-i aşa, mami?” este pentru mine cea mai grea întrebare. Atunci când unul dintre copii mi-o adresează, înţeleg că mă consideră judecătorul final, că sentinţa mea este cea care va juca rolul de lege pentru ei. Că răspunsul meu este punctul stabil al universului de necunoscute în care s-au născut şi pe care se luptă să-l cucerească.

Întrebarea asta mă emoţionează mereu. Copiii mei au nevoie de validarea mea pentru a trece mai departe, pentru a depăşi un subiect, o situaţie, pentru a o califica definitiv, a o clasifica şi a-şi continua investigaţiile asupra acestei lumi.

La întrebarea asta, eu sunt învestită de către încrederea lor cu cea mai mare putere din univers, aceea de a decide cum stă realitatea. Căci răspunsul meu va fi, pentru ei, mai presus decât însuşi adevărul. Răspunsul meu va deveni pentru ei noul adevăr. Iar eu trebuie să îmi asum această responsabilitate.

De aceea această întrebare mă şi sperie, în egală măsură. Mă emoţionează, mă bucură, mă sperie… şi mă regăseşte, adesea, concentrată asupra răspunsului (aparent banal – „da, mami, aşa e” şi am scăpat). Zic concentrată pentru că dacă le ofer sau nu confirmarea cerută, nu o fac doar pentru a curma un posibil şir de noi întrebări, doar pentru a pune punct unei discuţii cu ei, ci pentru că ştiu cu câtă seriozitate tratează ei toate aceste discuţii, pentru că ştiu că asta face parte din modul în care ei se construiesc pe sine.

Între „da, aşa e, mami” şi „nu, nu e aşa, mami” e distanţă de-o lume. Între aceste două răspunsuri se întinde necuprinsul pe care eu sunt datoare să-l cuprind pentru ei. Între aceste două răspunsuri înfloreşte absolutul iubirii, al încrederii şi al nevoii lor de a mă şti mereu, în fiecare secundă, prezentă, activă, implicată. Mamă, prietenă, legiuitoare, creatoare de realităţi şi adevăr, toate la un loc sunt reconfirmate de seriozitatea cu care eu răspund de fiecare dată la nevinovata întrebare „Nu-i aşa, mami?”.

(articol publicat inițial pe ghidusii.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here