Până la urmă, cu toate că am încercat prin nenumărate tertipuri să scap de mersul la cumpărături împreună cu copiii (am luat în calcul inclusiv înscrierea la vreun concurs din ăsta de la tv care te ţine încuiat acolo luni bune), a trebuit să-mi iau inima în dinţi şi pruncii în maşină şi să purced într-una dintre cele mai mari aventuri ale unei mame: supermarketul!!! Ei, aşa-i că v-am speriat niţel? Mamele ştiu!

Pe bună dreptate, supermarketul este cea mai periculoasă chestie inventată vreodată. Nici măcar locul de joacă, maratonul de desene animate sau ciocolata lăsată la îndemână nu sunt atât de ademenitoare şi de probleme aducătoare.

Aşadar, iată-ne în maşină în drum spre locul cu pricina. Teo mă întreabă cu o insistenţă fluidă:

– Unde mergem? Unde mergem?

Îi răspund cât pot de calm:

– La magazin, după care urmează replica lui:

– Pot să vin şi eu? Pot? Pot? Pot? Pot?

Alex îi strigă că da şi să tacă, eu îi îndemn să fie calmi, că ajungem imediat. După câteva clipe de tăcere, o luăm de la capăt: Teo vrea să afle unde mergem…

Ajungem, Slavă Domnului, deşi ce va urma mă face să cred că plimbarea cu maşina e cea mai faină activitate de familie, doar stau în scaunele lor fiecare şi, în afară de sunete mai mult sau mai puţin rebele, nu se întâmplă nimic dubios (Da de unde! Au descoperit că pot ajunge unii la alţii şi e distractiv să se tragă de haine reciproc… Alex are o explicaţie:

– Voiam să-l dezbrac pe Teo de haine că e cald în maşină.

– Bun, dar de ce nu te dezbraci pe tine, de ce nu ai grijă întâi de tine şi apoi de ceilalţi?

– Păi, zice el, tu ai grijă de mine şi eu de frăţiorii mei!).

Cum ziceam, am ajuns. Iau un cărucior şi îi conving să respecte următoarea ierarhie (i-am mituit, recunosc, le-am promis că le „iau ceva”): Roby în faţă (pe locul bebeluşilor), Teo în căruţ (el e cel mai avântat, risc să-l fac pierdut undeva între rafturile cu jucării şi cele cu dulciuri) şi Alex lângă mine, pe picioarele personale. Pentru eficientizarea incursiunii, evit zonele cu grad sporit de risc (cele menţionate mai sus) şi, cu lista pregătită, încep raidul printre rafturi. Evident, socoteala de acasă nu e la fel cu cea din supermarket, aşa că va sugerez:

Planul A: Nu luaţi copiii la cumpărături! Gata, problemă rezolvată! Dacă totuşi, nu aveţi încotro, atunci implementăm:

Planul B: Mergeţi pe mijlocul culoarelor, aşa nu se pot agăţa din mers de nimic de pe rafturi (dacă se întâmplă, avem două strategii la îndemână – ce pune copilul în coş, noi punem la loc, pe furiş, sau le lăsăm în coş şi le ajutăm să dispară chiar înainte de case – scuze angajaţilor!).

Eu aşa am făcut, dar la raionul pentru animalele de companie mi s-au complicat socotelile. Roby a văzut conserve drăguţe pentru câini („ham-ham” şi pisici („mau-mau”) şi a refuzat categoric să le lase din mână (încercarea mea de troc – „îţi dau o napolitană, dă-mi conservele”, s-a soldat cu confiscarea napolitanei – de către Roby şi cu rămânerea buzelor umflate – de către mine);

– Cumpăraţi-le câte ceva, fie de ronţăit, fie o jucărie mică, cu speranţa să le ajungă până la ieşirea din magazin (la mine ţine doar câteva minute, dar nici eu nu mă las, invoc toate motivele cunoscute: „nu am bani” cu replicile lor: „da’ de ce nu munceşti ca să ai bani?”, „dar cine ţi-a luat banii?”; „vă cumpăr data viitoare” şi protestele inerente: „nuuuuuu, mă păcăleştiiii, lăsă că ştiu eu! Acuuuuum”);

– Nu cedaţi rugăminţilor: „am amorţit, vreau jos!” (eu am făcut aşa, mare greşeală: Teo a zbughit-o şi s-a lipit de un bidon cu lichid de frână („ia-mi maşina asta, asta din poză”, iar Roby a înhăţat un pachet de cărţi de joc şi a reuşit să-l desfacă, strigând fericit: „Mickey, Mickey!”. Am crezut că este vorba de cărţi de joc tematice, dar nu era aşa. Copilul văzuse cărţile de treflă!);

– Să meargă la toaletă acasă, înainte de plecare (eram aproape gata, când Alex mă anunţă: „Mami, fac pipi!”. „Acum?”, „Da, şi e urgent!”. Las căruţul cu toate cumpărăturile, un copil în braţe, unul de mână şi unul agăţat de haină şi fug la toaletă. „Mami, de ce nu mergem de unde a ieşit domnul?” „Pentru că mama nu are voie la toaleta de domni.” „Pentru că eşti fetiţă, deci nici eu nu am voie la toaleta de fete pentru că sunt băieţel!”. Negocierile durează ceva timp, Roby vrea jos, Teo vrea în braţe, eu încep să înjur aşa, delicat şi în gând… după care copilul mă anunţă: „Mi-a trecut, vezi dacă nu ai vrut să fac la toaleta noastră de băieţi?” (arrrrrrrrrrrrrrrr!);

– Când copiii devin agitaţi, e momentul să încheiaţi cumpărăturile!

La întoarcere în magazin, găsesc căruţul, îl înhaţ şi merg glonţ la una dintre case. Coadă. Proteste („cât durează”, „de ce stăm la coadă”, „m-am plictisit”, „vreau cioco şi bobo”, „fac pipi (iar!)” etc) – mă fac că nu aud, dar nu ţine („mami, eşti surdă?”), explic că nu e frumos să vorbească aşa cu mami, mi se explică că nu e frumos să mă fac că nu aud (m-au prins!)… ne vine rândul… încep să descarc (eu pun pe bandă, Roby le ia înapoi zicând „ale mele”), Teo s-a aşezat pe podea (greşeala mea, nu l-am mai urcat în căruţ), iar doamna amabilă de la casă îmi zâmbeşte profesional şi-mi zice plină de compasiune, referitor la copii: „bine că nu aveţi trei!”. Nu apuc să-i dau replica, pentru că, de jos, Teo începe să urle… casiera roşeşte şi se face că plouă şi eu reuşesc să aflu de la Teo că a încercat să pună piedică unui căruţ de la casa paralelă…;

– Acasă aveţi nevoie de o oră-două de refacere fizcă şi psihică (Alex: „Mami, mi-a plăcut la cumpărături, când mai mergem?” şi Teo: „Pot să vin şi eu? Pot? Pot? Pot? Pot?”).

E clar, plictiseala e un lux pentru mămici!

 

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here