Trebuie s-o spun. Când a murit tata, nu am simţit că am rămas orfană de unul dintre părinţi, ci că, brusc, m-am transformat într-o persoană cu handicap. Moartea m-a rupt şi-n loc nu a pus nimic, iar bucata aia smulsă din mine a lăsat în urma carnea sfâşiată, sângele şiroind şi… un om handicapat.

Iar anii care au trecut de atunci nu au oprit nici sângerarea, nu au cicatrizat nici rana şi nici nu au reuşit să mă înveţe să merg mai departe aşa, târându-mi suferinţa. Anii au trecut, dar eu am rămas blocată în timp. În ziua aceea, în momentul acela. În momentul pierderii, în momentul zero al durerii.

Şi cum nimic nu mai este ca înainte, şi cum eu nu mai sunt ca înainte, mă zbat dintr-un perete în altul – unicul perpetuum mobile pe care îl cunosc – doar ca mişcarea să-mi amăgească simţurile şi să nu mai ştiu cu atâta exactitate ucigătoare că o parte din mine moare. La prezentul continuu. În permanenţă.

Citește continuarea aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here