S-au copt cireşele, tată. Pomul e mare, cu trunchi gros. A crescut mult în ultimii şapte ani de când nu l-ai mai văzut. Da, e unul dintre cireşii plantaţi de tine. Ţi-aş aduce câteva. Le-am spălat şi strălucesc grăsane în soarele de iunie, cu ultimele picături de apă prelungindu-se lung pe rotunjimile ademenitoare. Au deja gust de vacanţă, de vreme petrecută alene la umbră, pe terasa casei tale. De cafeluţă pregătită de fiica ta, aşa cum îţi plăcea. De bucurie măruntă, neînsemnată pentru marele mers al lumii, aşa cum suntem fiecare dintre noi luaţi în parte. De vorbă meşteşugită şi râs exploziv, necontrolat, să nu mai pot spune un cuvânt, să mă înec de râs şi tu să râzi mai mult de râsul meu.

Să ştii că şi grădina ta, tată, este foarte frumoasă. Aşa cum ai lăsat-o. Cu trandafirii cărându-şi greu florile mari, bătute şi-n culori amestecate, cu iarba tunsă, cu liliacul plantat de mine într-o doară, acum mare, cu un cap peste mine. Şi casa e la fel. Mai scorojită discret pe la colţuri, poate, dar nesemnificativ. Pomii însă, tată, pomişorii s-au făcut mari, falnici, îi văd de departe când mă întorc acasă. Tu poţi să-i vezi?

Despre oameni, ce să-ţi spun, unii sunt încă aici, cu noi, alţii sunt dincolo, cu tine. Timpul ne roade mărunt, pe toţi, începe nevăzut pe la margini, până când, într-o zi, te trezeşti că te-a înhăţat de inimă şi nici nu ai băgat de seamă. Pe mine să ştii că m-a înhăţat deja acum şapte ani. Nu sunt atât de în vârstă azi, dar  mai bătrână decât crezi. De fapt, azi sunt o altă persoană. Nu doar cu şapte ani în plus, ci mai goală şi mai plină în acelaşi timp, una pe care tu nu o cunoşti pentru că nu ai mai fost aici. Însă lipsa ta este imprimată în informaţia fiecăreia dintre celulele mele.

Şi mai sunt nişte oameni, tată, oameni noi. La propriu. Născuţi recent. Unul dintre ei îţi este nepot. Poate îl cunoşti, nu ştiu, dar să știi că el te cunoaşte sigur. Și chiar te-ar recunoaşte, să ştii, dacă ai intra acum pe uşă. Dacă ai spune cald, simplu, „am sosit” şi noi te-am întâmpina agitaţi, ca după o lungă aşteptare care, în sfârşit, s-ar fi terminat…

Nu te bucuri?

6 COMENTARII

  1. of, Doamne…ce ma faci tu sa plang….impresionant si din inima, stiu, draga mea. Si pe mine ma doare tot asa, numai tu stii sa pui in cuvinte la fel ca ale mele, aceeasi durere, dupa un alt om, acelasi fiecaruia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here