Una dintre crize. Înainte de prima operaţie. A fost lăsat o săptămână fără hrană pentru că nu putea înghiţi nimic. Însă nici măcar hrană perfuzabilă nu ni s-a spus să cumpărăm, iar inconştienţii din spital nu i-au administrat nimic. O săptămână fără mâncare pentru un om bolnav de cancer…  Altădată, altă internare, la spitalul alăturat. Nu mai ştiu cu ce diagnostic şi de ce l-au plimbat între cele două spitale vecine. În salon, încă doi pacienţi. Unul – bolnav de pancreatită. Umflat, negru la faţă, cu un aer de muribund. Dar încă viu. Celălalt, vioi, vesel, 50 de ani, bolnav de inimă. Se internase într-o vineri. Necăjit că ratează weekendul de pescuit şi cu speranţa ca sâmbătă să-i dea, totuşi drumul din spital. Criza lui de inimă (poate un preinfarct) nu i se părea atât de gravă, acum că trecuse. Florin îl chema. Sau altfel. Să-i spunem, Florin. A stat mult de vorbă cu tata în ziua internării. Şi a doua zi, căci nu i-au dat drumul. Seara, tata – care se simţea şi el mai bine – ne roagă să aducem a doua zi – duminică – nişte cărţi de-ale lui la spital – să i le ofere lui Florin. Pe semne, discutaseră mult, iar Florin se arătase interesat de cărţile scrise de tata. Iar tata nu avea mai mare bucurie decât să ştie că este citit. Ultimele cărţi le-a scos din banii lui şi le-a dăruit aproape pe toate oricui îşi dorea să le citească. I-am adus cu bucurie. Mă gândeam că, având alături o persoană cu care să poţi comunica, spitalul se umanizează. Noi nu aveam voie să stăm cu el mereu, de aceea bântuiam holurile şi parcul.

Duminică dimineaţa l-am sunat de jos. Nu era oră de vizită, nu puteam urca în salon. Tata era încă slăbit, celălalt era aproape un strigoi, aşa că Florin era cel mai „zdravăn” dintre toţi. Aşa i-a spus şi mama la telefon:

– Trimite-l pe Florin după cărţi, că el e cel mai zdravăn dintre toţi.

Însă tata i-a răspuns:

– Nu pot… Florin… Florin nu mai este…

Poftim??? Nu înţelegeam. Tata a reuşit să ne poveastească cum i s-a făcut brusc rău, cum el a chemat asistenta, apoi el şi celălat pacient au fost evacuaţi de urgenţă din salon. Ulterior, a aflat că Florin făcuse infarct şi că nu mai putuse fi salvat… Florin nu mai este.

În spital se moare. Mult. E ceva normal. Te întâlneşti cu moartea pe holuri, în saloane, pe scări. Nu saluţi, pentru că o urăşti. Dacă ai putea, ai strânge-o de gât. Dar nu poţi. Şi rămâi frânt, neputincios. Moartea neaşteptată a lui Florin ne-a frânt. Nu-l văzusem decât puţin. Dar el fusese prietenul tatălui meu timp de aproape două zile. Şi asta îi dăduse lui Florin consistenţă. Îl adusese în realitatea mea. Ca să moară. Am rămas cu cârţile în mână, uitându-mă când la mama, când la cărţi. Eram amândouă şi nu ştiam ce să facem şi ce să zicem. Ce mai e de zis? Un creştinesc Dumneze să-l ierte? Şi apoi cuvinte care să exprime mirare, nedumerire, tristeţe, durere şi multe altele, doar ca să simţi că stăpâneşti momentul, că-l controlezi dacă îl fărâmiţezi în vorbe mici, mici şi neînsemnate…

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here