– „Asta las Vegas, mami!” copiii s-au îmbarcat în valizele pe care bunica, neinspirată, le-a depozitat la nivelul solului (deşi ascunse în debara; un fleac, ai mei le-au găsit cât ai clipi). S-au gândit, desigur, să le transforme în mijloc de locomoţie, aşa că acum îşi anunţă zgomotoşi şi triumfători plecarea. Întreg blocul de patru etaje ia la cunoştinţă de acest eveniment. Şi bănuiesc şi că vecinii din blocul de vizavi… Şi totuşi, atelajul nu se mişcă
– Nu vezi că suntem tot la bunica? Le atrage Teo, lucid, atenţia fraţilor săi! Am rămas fără lumină electricitară!
Wow, copiii mei îşi imaginează un vehicul electric, îmi place asta, sunt moderni… Din reverie mă trezesc cunoscutele bătăi în ţeavă şi mă aruncă, direct, înapoi cu 30 de ani. Probabil că bănuiesc câtă plăcere îmi face să le aud, că vecinii nu se lasă, bat cu aplicaţie, încât se simte că au iubit toată viaţa acest sport!
Le dezvălui şi copiilor semnificaţia acestor bătăi în ţevile comune. Nici nu apuc să termin explicaţia, că Teo e deja la „butoane” şi bate înapoi. În fond, şi vecinii au făcut gălăgie cu bătutul lor, aşa că trebuie apostrofaţi pe înţelesul lor, corect?
Şi începe distracţia. Bate Teo, răspund vecinii de jos. Bate Alex, răspund cei de sus. Mă ia frica. Fie provocăm o inundaţie de toată frumuseţea, fie ne ia poliţia pentru deranjarea somnului de frumuseţe al locatarilor nervoşi. Luăm cea mai înţeleaptă decizie şi părăsim locaţia.
Merge acasă, să ne jucăm în curte, departe de vecini simandicoşi. Şi, cel mai important, fără ţevi comune!
Da, aţi auzit bine, să ne jucăm cu toţii, pentru că tati şi cu mine ne-am promis că ne facem timp pentru o partidă de tenis. Cu trei băieţi de mingi pe lângă noi, nici nu ar trebui să fie prea complicat!
Deja şi-au intrat serios în rol. Fiecare ţine câte două mingi şi se uită la noi. Şi noi la ei, că nu avem cu ce juca, căci niciunul nu se îndură să renunţe la preţioasele comori galben-lămâie. Până la urmă, cedează Alex, privindu-şi fraţii cu un aer de superioritate.
Şi-ncepe distracţia. Mingea sare după cum o taie capul (sau cel puţin aşa pare), iar copiii au de lucru. Câinii sunt şi ei fascinaţi de această nebunie colectivă şi latră frenetic. Mă gândesc la vecinii bunicii şi mă umflă râsul. Momentul meu de neatenţie este speculat de elementul zburator care, spre bucuria patrupedelor, aterizează la ei în ţarc. Este îngropată pe loc. O recuperăm, de voie-de nevoie, şi ne propunem să o aruncăm peste gard, la vecini, în stradă, pe casă, mă rog, oriunde în altă parte, dar la câini, nu. Nu ne ţinem de cuvânt. Avem însă noroc că acum nu o mai îngroapă. Acum o rod.
Nu-i nimic, aşa e-n tenis! Încep să mă încălzesc, încep să lovesc o idee mai puţin haotic. De pe margine, galeria mă suţine şi mă complimentează din toată inima. „Simona Halep! Hai, Simona”… îl aud pe Alex. „Hai, Simo!”, îi ţin isonul Teo şi Roby. Iar tati… ei bine, tati e dezamăgit. Pe el nu-l încurajează nimeni. Noroc cu Alex care, până la urmă, salvează situaţia:
– Bravo, tati, eşti destul de bun la ratări!
Fragment din „Mama de 3, femeie de 10! Sau… invers?”.
