Cum arata moartea? Daca e a unor oameni necunoscuti despre care aflam la TV e incolora, daca e a unui cunoscut sau apropiat, mahneste, iar daca musca din familie, doare. Aceeasi moarte, insa traita cu un subiectivism dus la extrem. Nu stiu daca din spirit de conservare sau din frica. Frica de a o gandi, o asimila si o trai. Nu poti decat sa traiesti moartea celuilalt si sa o experimentezi din exterior, insa aceasta experienta e atat de diferita din cauza propriilor noastre sentimente. Revoltatoare daca rapune oameni tineri si acceptata teoretic daca ii ia pe cei mai in varsta.

Ramane in urma o haina veche si grea de care numai pamantul mai are nevoie. Apoi schimbam canalul sau fugim sa mancam impreuna pentru a ne “aminti” de cel care a plecat. Cred ca nu facem decat sa ne amintim ca suntem inca in viata si putem manca, si bea, si vorbi,si face, si fi, pentru a “uita” ca moartea e reala si aproape. Durerea… sta atat timp cat sentimentele ne scapa de sub un minim control. De fapt nu sta, ci distruge. Pe masura ce trece timpul, distrugerile sunt mai mari si, mai mereu, ireversibile.

Fugim de moarte si de durerea provocata de ea, dar este o fuga iluzorie (ca si cum am fugi de propria umbra) si fuga asta nu face decat sa ne indeparteze de posibilitatea de a intelege ceva si de a accepta ceea ce intelegem. Orice, si asa fiecare intelege ce ii permite viata si experienta sa, dar acest orice acceptat de fiecare suflet in parte este un pas spre sine.

(bunicului meu care a plecat ieri)

1 COMENTARIU

  1. Ca orice „sfarsit”, moartea este si un alt „inceput” (chiar si pentru noi, „supravietuitorii”). Ne e greu sa-l intelegem sau acceptam cand pierdem pe cineva drag. Durerea, o parere personala, desigur, am remarcat ca e un sentiment egoist. Ne lipseste cel care ne facea sa ne simtim bine, ne ajuta, cu care imparteam bucuriile si mai scapam de greul vietii.. Si multe, MULTE altele..

    Pentru cei dragi, pentru frumusetea unor sentimente pe care le descoperim cu entuziasm si le traim cu delicatete si grija, uneori sau cu care ne nastem si cresc odata cu noi, pentru simplul motiv ca, daca moartea ar fi un „punct” si-atat, nimic nu ar avea sens (la ce ne-am mai zbuciuma, la ce am mai avea copii etc.in viata aceasta?!), pentru surprizele uneori neasteptate si miracolele din jur, pentru ceea ce simtim fara a fi nevoie sa exprimam prin cuvinte si intuim dincolo de ce e „perisabil”, pentru tot ce-i mai frumos in om, in noi in fiecare, dincolo de.. punct, moartea este „linia de bilant a vietii” intru credinta Invierii.

    Poate ca pare absurd, dar vedem samanta renascand din moarte, vedem suflete renascand din moarte (cea mai adanca deznadejde) in Iubire… Cum ar putea Iubirea sa aiba un sfarsit?!

    Sincer, cred ca ar trebui sa ne preocupe mai mult cum ne prezentam „la bilant”. Parafrazandu-l pe B.Pascal, daca nu exista nimic dupa viata aceasta, dar am trait-o frumos, n-am pierdut nimic; daca, insa, exista si nu ne-a preocupat asta, abia atunci, cred, e sfarsitul.

  2. Frumos „asternut” la picioarele celor ce vor sa inteleaga, Carmen. Dar vezi….ca sa ajungem sa patrundem sensul gandurilor tale sau ale Cristinei, este (as spune) obligatoriu sa trecem prin Moarte. Caci moartea nu inseamna numai desprinderea de aceasta dimensiune fizica a existentei noastre (si care este, in fond, Eliberarea), ci este compusa din nenumaratele momente in care uitam ca Dumnezeu este in noi si in toate, uitam ca fiecare copac exista ca sa ne „serveasca”, nu sa-l taiem, uitam ca orice animal exista ca ne ajute (hrana sau terapie), asa ca sa nu-l macelarim, uitam ca fiecare izvor este vital, prin urmare n-avem dreptul sa il umplem cu pet-uri, uitam ca fiecare bucata de pamant ne este data ca sa putem vietui, deci sa o ingrijim, uitam ca fiecare om (prieten sau „dusman”) se intersecteaza cu noi ca sa ne putem descoperi mai bine, deci sa pretuim fiecare conversatie, sa ascultam, sa invatam. Uitam, de fapt, sa ne uitam la ce si cine este langa noi. Uitam ca fiecare actiune individuala are consecinte colective. Uitam sa intrebam un amarat pe strada macar cum il cheama, uitam ca, de fapt, ar trebui sa traim pentru Bine. Sa ne bucuram cand reusim sa ajutam, cand ne putem face cu adevarat utili. Atunci cand uitam sa facem toate lucrurile astea, murim. Si…din aceasta moarte nu ne mai poate invia decat o suferinta si mai mare. De pilda (ca sa raman la tema)….moartea cuiva drag. Foarte drag. Acela este momentul in care te descompui bucata cu bucata si toata lumea ta dispare. Ierarhia de valori se inverseaza. Realizezi ca tot ce ti-a furat viata pana atunci este artificial. Ca important este nu ceea ce ai crezut tu ca este.
    Dar si perceptia aceasta ajunge in timp sa se transforme, caci invatam detasarea. Invatam “iubirea” renuntam la ideea ca “ceva” sau “cineva” ne apartine. Fiecare individ isi apartine siesi. De aceea ar fi bine sa invete sa se iubeasca pentru ca aceia din jur sa il iubeasca, sa ajunga intr-o stare de echilibru (a iubirii crestine) pentru a reusi sa fie un sprijin si pentru cei din jur.
    Si…ca sa nu risc sa ma pierd printre idei, sa punctez si faptul ca stim inca de cand ne nastem ca murim. Ce paradox, ar spune multi, dar cat de util pentru ideea mai sus enuntata:”Fiecare individ isi apartine siesi”. Deci singura „datorie” a fiecaruia dintre noi este sa evoluam: sa invatam cu adevarat sa iubim, scapand de latura umano-egoista. Si daca suntem muritori sa traim asumat, in asa fel incat sa nu ramanem cu procese de contiinta. Cata vreme vom zabovi alaturea de Cale, vom trece prin diverse forme ale mortii.

    • Cat de frumos ai spus aici……. DAR când treci pe lângă moarte, și ai norocul de a o fenta, și primul impact când deschizi ochii și realizezi ca ești încă pe lumea asta, ca o sa Îți revezi copii pe care iai lăsat dormind în pat în momentul când ai ieșit pe usa, și nu teai gândit că ar exista posibilitatea sa nu te mai întorci, ,,,,, este fantastica, atunci ni se arată Dumnezeu cu puterea lui!!!!! Am avut onoarea să fiu ținută pe brațe de Dumnezeu, și sper să reușesc să nul pierd pe drumurile întunecate ale vieții, sa fiu măcar în spatele umbrei Lui, multumindui veșnic ca ma lăsat sa îmi cresc copiii, și ia ferit de suferința pierderii mamei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here