De curând, am participat la un eveniment. Unele mame şi-au adus copiii cu ele, copii cuminţi, a căror prezenţa nu s-a făcut simţită aproape deloc. Prin contrast, ai mei, deşi nu i-am luat pe toţi… ei, ai mei sunt altă poveste!

Era un eveniment important pentru mine, îl co-organizasem şi astfel mă simţeam responsabilă de bunul său mers, dar şi de gradul de satisfacţie al invitaţilor, aşa că prezenţa pruncilor mei punea gaz pe foc, ridicându-mi tensiunea la cote record. De fapt, nu prezenţa lor, ci reacţiile lor, deloc cenzurate, deloc discrete, deloc ignorabile.

A trebuit să vorbesc în public. Nu pot să spun că-mi displace, însă emoţiile îmi joacă mai mereu feste: fie uit ce am de zis (dacă vorbesc liber) şi, ca să nu se simtă, improvizez şi atunci bat câmpii cu ardoare, fie îmi sar rândurile din faţa ochilor (dacă citesc) şi atunci nu se mai înţelege nimic, că le citesc în ordine aleatorie. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar odraslele prezente, lăsate pe mâini bune, stăteau foarte aproape de microfoane, asta ca nu cumva să se întindă prea tare cordonul ăla ombilical care încă ne leagă atât de strâns, că nici unde merge regele singur nu are mama linişte. Dar asta e altă poveste…

În fine, mi-am luat foile şi am început să cuvânt. Primul nod în gât s-a format repede din cauza temei abordate (era un eveniment omagiu dedicat memoriei tatălui meu…), al doilea, din cauză că îmi tremura mâna şi nu prea mi-era clar dacă trebuia să citesc rândul trei sau dacă deja ajunsesem la al şaselea. În timpul ăsta, unul dintre copii se scursese pe sub scaun, iar celălalt se descălţase şi, la polul opus, făcea echilibristică de mare risc, încercând să se ridice în picioare pe scaun, ignorând tot în jurul său. M-am oprit. Aş fi vrut să le spun să stea cuminţi, dar nu era momentul, aş fi vrut să continui, dar nu ştiam de unde, plus că reuniunea ad-hoc de noduri din gâtul meu îmi făcuse ţăndări bariera lacrimilor. Şi în timp ce audienţa aştepta curioasă, într-o linişte neclintită, cu ochii pe mine, iar eu mă blocasem eroic, se aude limpede vocea lui Alex, adresându-mi-se:

– Aşa, şi mai departe??

Mai departe, râsete nestăvilite. Alex, triumfător, repetă fraza. Râd şi eu, dar mai mânzeşte, aşa. Numai că mai departe, ioc, că nu pot să mă adun… Pe când râsetele s-au mai potolit, Alex ajunsese deja la al zecelea „aşa, şi mai departe”. Se pare însă că fix ăsta era impulsul care-mi lipsea, însă, în loc să-mi termin chinuitul discurs, mă trezesc spunând la microfon:

– Alex, te rog să te potoleşti, a înţeles mama, dar dacă nu faci linişte, nu găsesc rândul şi nu putem afla ce e „mai departe”. Şi… Teo! Teeeoooo!!! Te rog, lasă rochia doamnei, că o rupi.

– Şi ce, n-ai bani să îi luăm alta mai frumoasă?

Teo îmi răspunsese de pe sub scaune, de unde se încăpăţâna să nu iasă. M-am înroşit toată, am bâiguit nişte scuze şi m-am abţinut cu mare greutate să nu intru în pământ de ruşine. O fracţiune de secundă mi-a trecut prin cap să fug direct în munţi, pentru ca în următoarea să vreau să-l rog pe Alex să se încalţe. Mi-a fost însă frică să-mi urmez oricare dintre aceste două gânduri, aşa că am apelat la următorul care, spre norocul meu, a fost în legătură cu motivul pentru care ţineam un microfon în mână în faţa a zeci de oameni, aşa că mi-am aruncat ochii pe discurs şi l-am continuat cam de pe la jumătate, de unde estimasem eu că nu ajunsesem cu siguranţă cu cititul (pe principiul, mai bine sar, decât să mă repet). Până la sfârşit, în timp ce vorbeam cu mai multă stăpânire de sine, Alex mi-a mai strigat de vreo câteva ori fraza care îi adusese un minut de glorie, însă fără să mai obţină efectele vizate (ulterior, m-a pus să îi explic de ce dacă prima dată lumea a râs şi l-a lăudat, a suta oară nu s-a mai întâmplat la fel).

Când am terminat discursul, aveam cu trei kilograme mai puţin şi mă trecuseră (iar) toate transpiraţiile (la propriu), însă am reuşit să păşesc demn de pe podium, jos. Prea jos. Piciorul stâng mă trădează şi glezna alunecă într-o parte, aşa că, prind viteză, şi mă înfing cu capul – că am şi noroc în viaţă, nu pot să neg – în singurul scaun liber din primul rând. Copiii năvălesc pe mine şi, deşi evenimentul continua cu un alt discurs, ignoră cu seninătate orice din jur şi mă copleşesc cu laude, întrebări, comentarii, cerinţe şi pupături…

Îi iau de mână şi ieşim afară, unde constat că Alex încă nu are pantofii în picioare, aşa că ne întoarcem să-i căutăm. Dar nu-s. Hotărăsc să aşteptăm până la pauză, să nu mai deranjăm şi mai mult, că riscăm expulzarea cu interdicţie, însă Alex nu mai era deja de ceva timp lângă mine ca să poată lua cunoştinţă de ultimele decizii emise de subsemnata; aşa se face că îl zăresc mergând în patru labe pe sub scaune şi pe sub picioarele invitaţilor, căutându-şi încălţările. Nevrând să mai întrerup iar evenimentul, încep să şuşotesc insistent, să fac semne cu mâna şi să mă agit de pe margine. Copilul mă vede, se ridică în picioare şi-mi răspunde în oglindă. Urmează apostrofările de rigoare. Între timp, Teo fuge în primul rând şi se lipeşte de doamna cu rochia nu prea frumoasă. Mie îmi dau lacrimile… da, de emoţie, desigur… Noroc că discursul se termină repede, aşa că, între vorbitori, îmi adun copiii, catrafusele şi pantofii lui Alex (îi găsise, până la urmă, în coşul de gunoi unde se pare că ajunseseră prin amabilitatea discretă a lui Teo) şi ies fără cuvinte…

De atunci, mi-am luat angajamentul faţă de propria-mi persoană să ignor orice invitaţie, oriunde, oricât de tentant ar fi, chiar dacă e obligaţia mea…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here