„Rămase câteva minute cu ochii larg deschişi, apoi începu să clipească şi privirea îşi regăsi coerenţa.
– Sunt, bine, ce ţipi la mine? Mă gândeam cum ar fi fost să fiu eu soţia lui Radu. Sau măcar să fi fost gemenii copiii mei şi ai lui. Să am şi eu ceva de el. De prea multe ori mi-am imaginat asta…
– Ana… te rog, draga mea, te implor. Lasă-i familia în pace. A ajuns la limită. Nu ştiu de ce e în stare, mai ales că acum erau şi copiii de faţă. E nebunesc, e prostesc, e absurd ce faci… Eşi femeie în toată firea. Te rog…
– Bine, bine nu te mai milogi aşa… o repezi Ana, nemulţumită şi vag speriată. Cred că e momentul ca Adrian să-şi împlinească visul. Până la urmă, cui pe cui se scoate, nu? Ar trebui să-i fiu recunoascătoare. Că există în viaţa mea, nu?
– În sfârşit, vorbeşte raţiunea. Exact aşa. Omul ăla a făcut pentru tine cât nu am făcut noi, ceilalţi, la un loc. Merită mai mult decât indiferenţa ta. Mai ştii ce scânteie se aprinde şi în sufletul tău?
„Pe naiba ghem. Care scânteie? Iubeşti sau nu. E clar asta. Dacă ai îndoieli, nu iubeşti. Dacă speri să te îndrăgosteşti, dacă îţi doreşti să te îndrăgosteşti de cine trebuie, nu iubeşti. Şi nici nu vei iubi vreodată… Mă rog, nu pe acela. Ioana asta parcă e proastă, nu înţelege un lucru atât de simplu. Poate că nu a iubit cu adevărat niciodată. Poate că ea aşa s-a măritat şi acum, verde de invidie că altele ar putea să fie fericite, iubind, ar vrea ca şi eu să fac ca ea. Mă enervează… În plus, ce naiba atâta prietenie cu Radu? Ce atâta grijă îi poartă? Aoleu… nu cumva, Ioana şi Radu… Nu, nu cred, ar fi o nebunie. Oricum, Ioana nu e genul lui Radu… mă rog, se pare că nici eu nu sunt. Ce porcărie…”
– Trebuie să plec. Mi-am adus aminte de ceva urgent. Te rog să mă scuzi.
Ana se ridică, lăsă banii de cafea şi ieşi precipitată. Nu îşi adusese aminte de nimic. Se enervase, pur şi simplu. Şi nu atât din cauza discursului Ioanei sau a monologului steril din capul ei, cât din cauza lui Radu. Simpla lui existenţă, atunci când nu-i dădea fiori cumpliţi în carne, o scoatea din minţi. Se văzu nevoită să-şi recunoască (pentru a câta oară, oare?) că făcuse o obsesie pentru el. Pentru viaţa lui atât de anostă. Şi asta doar pentru că nu a inclus-o niciodată în ea. Şi-ar fi dorit să sufere, părăsită fiind. Măcar aşa i-ar fi rămas trecutul şi certitudinea unei iubiri consumate. A unei iubiri care odată împlinită, continuă să existe, independent de ce se întâmplă apoi cu protagoniştii săi. S-ar fi alimentat din această iubire şi ar fi îndurat cu bucurie suferinţa. Ar fi fost un preţ prea mic pentru fericirea, privilegiul şi miracolul de a fi fost iubită de Radu. Îi venea chiar atunci să îl sune sau, mai bine, să meargă direct acasă la el. Îşi închipuise de nenumărate ori scena, de fiecare dată, scenariul fiind diferit – îi deschide Radu. E singur acasă şi totul se topeşte în noaptea unui sărut fără sfârşit, acesta înţelegând că pe ea o căutase toată viaţa… îi deschide soţia lui şi începe un scandal demn de ultima mahala a oraşului… îi deschid amândoi şi ea se preface că nu îi cunoaşte, pretextând că ar căuta pe altcineva şi câte şi mai câte variante nu îşi imaginase, pe unele cu o bogăţie bolnavă de detalii.
*
„Nu poţi avea încredere nici în umbra ta. Prietenii mă trădează, iubitul face figuri şi nimeni nu pare dispus să gândească măcar cinci minute… Nu-i nimic, eu sunt puternică, doar prezenţa lui Radu mă înmoaie. El îmi este călcâiul lui Ahile… şi atunci, la mare, la restaurant, ce ingrat, voiam doar să-i cunosc familia… mă rog, gemenii, că nevastă-sa nu mă interesează. Oricum, vor divorţa curând, asta e clar, de aceea mi se părea firesc să mă cunoască totuşi copiii dinainte, să le fie ulterior mai uşor să mă accepte în viaţa lor. Vor fi şi copiii mei. De ce o fi atât de greu de înţeles pentru toată lumea?”
Delirul Anei fu întrerupt de soneria telefonului. Era Adrian.
– Ce mai vrea şi… ăsta de la mine?
Răspunse nervoasă, vizibil deranjată. Discuţia fu scurtă, la obiect. Adrian o întreba dacă era liberă diseară. Şi era. Deşi nu avea chef, îşi aduse aminte de ce îi spusese Ioanei şi, de dragul consecvenţei personale, acceptă cu jumătate de gură. Suficient însă ca Adrian să sară în sus de bucurie. În ultimul timp se văzuseră rar şi numai când Ana avea vreo problemă urgentă de rezolvat sau când avea nevoie de el pentru diverse servicii şi comisioane. Un fel de băiat bun la toate, Adrian. Iar el era fericit s-o slujească, nutrind, evident, speranţa că, într-o bună zi, Ana va renunţa la gărgăuni, mândrie şi orgolii şi îl va vedea. Căci el va fi acolo. În carne şi oase. Cât de greu să-i fie să se lupte cu o fantomă? Deşi celălalt nu era mort, la cât de mult conta Ana pentru el, ca şi cum…
Da, Ioana fusese sursa indiscreţiei, dar o făcuse cu cele mai curate gânduri, sperând să-şi vadă prietena, în sfârşit, fericită, împlinită… cu minţile acasă, fără să se îmbete cu apă rece, atât de tare încât, ulterior să ajungă să creadă toate închipuirile. Cât de necoaptă trebuie să fii la minte, se gândea Ioana, să mai alergi la vârsta asta după cai verzi pe pereţi? Ea, dacă ar fi fost în locul soţiei lui Radu, de mult o învăţa minte pe una ca Ana…”