Când nu avem explicație pentru ceva, e simplu, o inventăm. Acesta este un mecanism de succes de când lumea și pământul. Ca dovadă că și eu, la început de secol XXI, am procedat la fel. Ba chiar am și extrapolat și am început să văd „semne” și „semnificații” acolo unde… acolo unde le-am văzut (era să zic „acolo unde nu erau”). Deși am pretenția că sunt un om cu picioarele pe pământ al cărui minus major e incapacitatea de a crede (în diverse, discuție lungă asupra căreia mi-am propus să revin cândva), iată că nu mă sfiesc să „pun de la mine” acolo unde logica și informația ridică din umeri și se uită nedumerite una la alta și amândouă la mine.
Concret – așa cum am scris într-o postare provizorie pe Facebook acum ceva timp – am pierdut un manuscris. Mai exact: manuscrisul avea peste 140 000 de cuvinte (undeva la peste 500 de pagini de carte) și a dispărut (efectiv!) din calculator împreună cu restul fișierelor (documentație, copii, fotografii, schițe etc) atunci când am încercat – ironia sorții! – să-i fac o copie de siguranță întregului folder pe un stick extern. Explicația celor două firme de recuperare de date la care am dus laptopul – „nu am mai văzut așa ceva, dar Windows-ul (cu licență) mai face uneori chestii inexplicabile etc” – mi s-a părut una cusută cu ață albă, de fapt, un mod pueril de a spune „nu știm, habar nu avem, aia e”. (Fac aici o paranteză pentru a menționa că nu aștept comentarii nesolicitate pline de sfaturi de tip „trebuia să-ți faci copii și-n…”, că nu sunt la prima carte pe care am scris-o – dar la prima pe care o pierd așa, ce-i drept – și nici nu sunt străină de obsesia salvării și para-salvării fișierelor). Așadar, nicio explicație. „Se mai întâmplă”. Da, fix mie, fix cu manuscrisul pe care îl consideram cel mai important dintre toate cele 12 pe care le-am scris (dintre care, șapte sunt deja publicate), manuscris în legătură cu care am avut trufia să nu-l ofer nimănui spre lectură (așa cum am făcut cu anterioarele) până nu îl consideram „gata”, astfel că sunt absolut singura care știe ce a fost acolo. Atât cât mai știe… Și mai aveam de scris poate încă pe atât. (Altă paranteză – nu am nevoie s-o aud nici pe aia cu „scrie-l din nou, e în capul tău, acum iese mai bine” etc. E o mare prostie, vă rog, abțineți-vă!)
Așadar, reiau, dispare inexplicabil cel mai important manuscris al meu al cărui nume inițial fusese „Anomalia” și care conținea – recunosc – niște erezii (dar, ce legătură să fie…?) pentru ca azi să văd că romanul omonim al autorului francez Hervé Le Tellier, vândut în 1.3 milioane de exemplare și laureat al premiului Goncourt 2020, va fi ecranizat! Normal, o simplă coincidență de nume (din recenzii, înțeleg că subiectul său nu are nicio legătură cu ce am scris eu anul ăsta), dar rămâne… coincidența. Însă, pe de altă parte, așa cum îmi place să cred (la fel ca personajul meu Sara din „Liberă!”), nu există coincidențe!
Și, ca să închei, dacă tot am atins vag tematica manuscrisului dispărut atunci când am menționat „ereziile”, aș adăuga și „blasfemiile” conținute de acesta. Și atunci, să mă mir că am început să scriu pe 6 ianuarie (de Bobotează) și am descoperit dispariția sa pe 20 iulie (de Sfântul Ilie)? Nu, nu mă mai mir…
