Acum câțiva ani, am avut probleme cu cel mai mic dintre copii. Am chemat Salvarea și a fost dus la spital. L-am însoțit, însă, zăpăcită, nu i-am luat nimic de încălțat. Asta presupunea să stau cu el tot timpul în brațe, ceea ce era încă posibil, având în vedere că nu cântărea pe atunci mai mult de 14 kilograme.
Odată ajunși la spital, după primul control și un supozitor cu paracetamol, copilul își revenise. Am tras aer în piept. Am fost trimisă în sala de așteptare, urmând a fi chemați iar la consultație și analize. Între timp, i s-a făcut sete, iar cea mai aproape sursă de apă era magazinul din curtea spitalului, așa că l-am luat în brațe și m-am dus să cumpăr o sticlă de apă.
La magazin, vânzătoarea, văzându-mă cu el în brațe, chinuindu-mă să scot din poșetă banii și să țin și apă, mi-a spus dintr-o suflare:
– Așa, doamnă, ne chinuim cu ei în brațe, îi cărăm peste tot. Pe al meu, până la patru ani l-am dus în brațe că de-abia atunci a învățat să meargă. Și, pe vremea aia, nu aveam nici mașină, era greu de tot. Și acum știți ce-mi îmi spune: „Ce ai făcut tu pentru mine?”. Cresc și uitați ce ne fac…
Nu am știut ce să-i răspund, nu am știut cum s-o încurajez. O mama trecută de 50 de ani, cu sufletul greu, atât de greu încât i s-a confesat unei necunoscute, doar pentru că aceasta, la rândul ei, avea un copil în brațe. Cât de tare dor cuvintele acestea nesăbuite spuse, cu siguranță că într-un moment de furie, de dezechilibru, propriei mame.
Niciodată să nu spui asta părinților tăi, odată ce ai devenit adult. Oricât ai fi de supărat, oricât de mult consideri că aceștia nu te-au „ajutat”, faptul că te-au crescut așa cum au putut și au știut mai bine este sfânt (inclusiv dacă nu sunt părinții tăi naturali, căci părinți sunt aceia care te cresc, care te-au dus în brațe și care s-au chinuit nopțile și zilele doar că să-ți fie bine, atât cât ți-a fost).
Cere mai mult de la tine, fii tu, la rândul tău, un părinte mai bun, învață din greșelile lor, dar nu te înjosi niciodată cu vorbe atât de meschine și neadevărate. Ele nu fac decât să calce în picioare tot ce a fost mai important și mai demn în viața părintelui tău, iar pe tine te aruncă atât de departe de dragostea sa încât, chiar dacă acesta te va ierta – căci, până la urmă, toți părinții o fac în felul lor – urmele acestor cuvinte nasc amărăciune. O amărăciune atât de profundă, încât o mama aflată în această situație își va plânge durerea oricui, inclusiv necunoscuților.
