Ne intalnim zilnic. Eu merg cu masina catre gradinita, sa duc copiii, ea sta in varful unei gramezi de pietre, pe marginea drumului. Soare, ploaie, ninsoare sau vant… este tot acolo. Intre doua varste, urata, machiata stangaci, cu haine stramte si colorate strident. Uneori, se plimba pe marginea drumului, alteori traverseaza grabita, dar nu zaboveste mult pe partea aceea de drum. Asta, dimineata. Dupa-amiza, ne intalnim iar. Eu imi aduc copiii, sunt tot cu masina. Ea este in acelasi loc. O mai vad muscand dintr-un sendvis, grabita si cu ochii la sosea. Mai ales, vizavi. Acolo sunt fetele tinere. Un grup de trei-patru. Vorbesc zgomotos, isi etaleaza cu nonsalanta nurii si-si dau ochii peste cap ori de cate ori o masina pare sa incetineasca… dar ea nu este prietena lor. De altfel, le-ar putea fi lejer mama… Ea este mereu singura.
Am senzaţia că o cunosc. Dacă aș întâlni-o pe stradă, aș saluta-o, fără să mă gândesc. Așa cum o faci când vezi pe cineva cunoscut cu care nu ai mai stat de vorbă de mult timp. Dar noi nu am vorbit niciodată. Nici nu știu ce i-aș putea spune, dar știu că nu aș întreba-o nimic. Căci orice întrebare i-aș adresa ar fi rezultatul unei judecăți aprige care se va fi consumat cândva în mintea mea. Dinainte s-o știu pe ea. De pe când viața avea doar două culori, două direcții, două variabile și nimic mai mult. Acum, însă, mi se pare doar trist și dureros. Oare cum o cheamă?
Citește continuarea aici.
