Pentru că doi câini în curte şi trei copii în casă nu presupun suficient efort şi nici nu se consideră că-mi solicită suficient nervii, într-un moment de inconştienţă, am cedat rugăminţilor de a adopta un pui de pisică pe care să-l creştem în casă, „ca la bloc”. Alex a fost înduioşat de posibila soartă vitregă a micului animal în curte:
– O să-l mănânce Alma cu fulgi cu tot!
Teo:
– Nu e găină să aibă fulgi, hahaha!!, şi s-a angajat să se joace cu el, de restul rămânând să mă ocup eu.
– E mic şi el şi are nevoie de mamă, nu-i aşa mami?
Aşa o fi, dar numai mamă de pisici nu sunt.
Până la urmă, cumpărăm strictul necesar pentru ultimul membru al familiei, care, curând, avea să se dovedească cel dintâi. Pe lângă smotoceala de rigoare de care are parte înainte şi după grădiniţă din partea lui Alex şi Teo, Roby îl trage de coadă şi se oferă să mă ajute să-l hrănim. În acest sublim scop, a luat o căniţă de lapte bătut pregătită pentru pisoi (botezat de comun acord şi fără inspiraţie „Pisi”) pe care a vărsat-o pe scaunul meu tapiţat ca să o amestece mai bine cu mânuţele, faţa şi hainele.
Când l-am văzut, mi-a venit să plâng, dar m-am ţinut „bărbată”, explicaţia nedându-mi drept la replică:
– Pisi mănânc oby.
Aşa că am luat pisicul şi i-am servit laptele direct de pe scaun, spre încântarea celui mic. Apoi a urmat băiţa rapidă pentru Roby şi, cât pe ce şi pentru Pisi, dacă nu eram pe fază să-l apuc în ultimul moment, înainte de a face plonjonul decisiv (ajutat semnificativ de Roby, care nu înţelegea de ce Pisi nu poate face băiţă şi el). Cum să-i explici unui copil de nici doi ani că pisicile nu prea agreează spălatul cu apă şi şampon de bebeluşi?
Am renunţat să-mi bat capul cu asta pentru simplu fapt că Pisi dispăruse din decor.
Cum aveam uşile închise, spaţiul disponibil se rezuma la bucătărie, hol şi un dormitor, dar chiar şi aşa, căutările m-au exasperat… nu era nicăieri şi pace… până la urmă, un mieunat slab m-a ghidat spre locul cu pricina: dulapul de vase (acelaşi unde lui Roby îi place să se bage, dacă îl prinde neasigurat). Pisi mieuna scâncit dintre farfurii şi castroane. Mie îmi venea a doua oară să plâng în aceeaşi zi, pe aceeaşi temă. O plângăcioasă, ce să mai…
Recunosc că am simţit nevoia acută să-l iau de ceafă pe musiu Pisi şi să-l azvârl în curte, unde e locul animalelor, punct. Dar n-am făcut-o! Până am curăţat eu dulapul şi i-am făcut morală lui Roby, care era mai interesat de coada lui Pisi decât de mine, au venit şi Alex şi Teo de la grădiniţă. Au năvălit în casă, întrebând în cor de „animăluţul nostru de companie”, după care au trecut la fapte: Teo l-a plimbat în remorca unui camion de jucărie, iar Alex s-a gândit să-l îmbrace, să nu-i fie frig, aşa că a ales o căciulă de mohair (a mea, normal) pentru asta. Inutil să vă spun cât s-a zbătut Pisi până a ieşit din căciulă, ameţit fiind de plimbare, inutil să vă spun ce s-a ales de căciula mea…
Seara, coşuleţul pisicuţei (Alex: „mami, Pisi e pisicuţă sau e pisicuţ?”) sau al pisicuţului, ce-o fi ea… adică… el, în fine, a suferit câteva trânteli. A urmat o gâlceava frăţească şi serioasă între toţi trei, fiecare revendicându-şi dreptul de a dormi cât mai aproape de blânda felină. Am câştigat eu („iar tu?”) şi am pus coşuleţul la loc, pe hol, am închis lumina şi… somn de voie. De voia lui Pisi care ne-a miorlăit, cu scurte pauze, toată noaptea. Dimineaţă făceam alergie numai dacă auzeam cuvântul Pisi şi strănutam când îi vedeam coşuleţul. Aşa că, am aşteptat cu nerăbdare plecarea apărătorilor de patrupede, după care i-am mutat domiciliul lui Pisi, cu coşuleţ cu tot, în garaj, cu viză de flotant în casă doar pentru scurte partide de jumuleală (mă, rog, joacă). Acum aştept să crească, să devină persoana care zace în fiecare pisică şi să-şi revendice independenţa!
