Ai putea să trăiești știind că niciodată nu-ți vei găsi „sufletul pereche” sau, cum i se mai spune, „jumătatea”? Dacă ai putea vedea ce îţi rezervă viitorul, iar lipsa unui partener de viață ar fi una dintre certitudinile acestuia, ce ai face? Ai mai considera că totuși viața merită trăită? Ai schimba ceva din ceea ce faci acum? Sau ai continua, în ciuda „evidenţei”, să speri și să cauți pe „cineva”?
Viețile noastre sunt construite din iubire și tind către iubire, iar lipsa acesteia ne transformă în “morți vii”. Și totuși, chiar din presupunerea absurdă de mai sus nu lipsește iubirea. Pentru că aceasta are atât de multe forme și manifestări încât nu o putem rezuma doar la „sufletul pereche” – concept mai mult inventat decât real. Astfel, și în cazul în care partenerul de viață se lasă așteptat pe termen nelimitat, viața ta este plină de iubire. De la sentimentele familiei și ale prietenilor, la iubirea pe care o oferă un animal de companie, un copil (al tău sau poate înfiat), la pasiunea pentru o meserie sau artă, până la iubirea de sine. De fapt, de-abia fără această iubire, viața, într-adevăr, ar fi imposibil de trăit.
Suma experiențelor prin care trecem ne transformă mereu, învățam (sau nu) din ce trăim, însă dincolo de nevoia unei prezenţe constante de care să devenim dependenți, există sinele pe care niciodată nu ajungem să-l cunoaștem suficient și pe care nu prea știm să-l iubim. De fapt, aici este kilometrul zero ar tuturor căutărilor infructuoase. Pentru că sărim pași, îl căutăm pe „celălalt” fără să ne fi căutat sufletul nostru mai întâi pentru a vedea că este întreg, că nu-i lipsește nicio „jumătate”; iar atunci când căutările eșuează sau produc rezultate dezastruoase nu înțelegem ce se întâmplă, copleşiţi fiind de toate „de ce?-urile”. Și răspunsurile, oricât de filosofice/încurajatoare/descurajatoare ar fi, dacă nu au la bază iubirea de sine, sunt false şi, prin urmare, inutile.
Citește continuarea aici.
daca dragoste nu e , nimic nu e…sa fii iubita!