Din culise: Ce nu vei citi în carte

Ziua în care o femeie devine mamă marchează începutul haosului. Şi o zic cu toată dragostea. Haosul despre care ştie totul, la modul teoretic, dar în faţa căruia, la modul practic, se regăseşte singură. Adică, nu, nu singură. Cu un bebeluş în braţe, bebeluş a cărui respiraţie încă ţine cadenţa propriei ei respiraţii şi pe ale cărui bătăi de inimă, grăbite să se adauge unele celorlalte, le simte mai aproape şi mai relevante decât propriul său puls.

Când o femeie devine mamă, se desparte patetic de viaţa ei de dinainte, cu lacrimi al căror gust îl va simţi mai târziu, când obosită şi chiar depăşită de situaţie, va încerca să-şi tragă sufletul şi va constata, pe jumătate tristă şi pe jumătate fericită, că nu are nici când şi nici cum.

Când o femeie devine mamă – şi nu sunt multe lucruri pe care aş putea să le spun fără ca mamelor de oriunde să nu le fie deja cunoscute – universul se rearanjează conform logicii copilăriei, iar polii lucrurilor care contează îşi inversează, dramatic, locul.

Când o femeie devine mamă, ea devine mamă prin excelenţă, cuvânt care nu suportă niciun adjectiv, de fapt.

Când o femeie devine mamă, împreună cu binecuvântarea de a iubi şi de a fi iubită necondiţionat, continuă să aibă dreptul să fie, în continuare, femeie…

*

Ziua în care devii mamă pentru prima dată este glorioasa zi în care somnul te-a părăsit ca un iubit gelos, lăsând loc unei gloate de emoţii zănatice, amestecate şi încălecate, de nu le mai înţelege nimeni, mai ales tu. Este glorioasa zi în care corpul tău se dezice de imaginea pe care o aveai despre tine şi o ia, de capul lui, pe un drum paralel cu tot ce-ai ştiut şi ai trăit până atunci. Căci transformările suferite în timpul sarcinii nu sunt decât un vag antrenament, aşa, un fel de trailer drăguţ pentru un film de groază la care nu ar mai veni nimeni dacă reclama nu ar fi fost îndulcită cu jumătăţi de adevăr.

Glumesc.

Şi nu prea.

Este ziua în care toate panicile familiei se revarsă fără stavilă în capul tău – dacă nu ştii să le ignori exaltările sau, în cel mai fericit caz, pe lângă tine, precum întâlnirea cu un roi de albine flămânde, dar aflate, totuşi, în spatele unei plase de protecţie. Este ziua în care urechile tale se vor acorda pentru a auzi numai plâns şi gângureli, reuşind să ignore cu succes notabil vocea masculină a soţului din inventar, de cele mai multe ori, paralizat de copleşitoarea experienţă de a deveni tată. Şi, prin urmare, dotat (oarecum) cu două mâini stângi când vine vorba de schimbat scutece, ajutat bebeluşul să râgâie după fiecare masă de lapte şi alinat colici în miez de noapte (na, că am zis-o şi pe-asta!).

Ziua în care devii mamă pentru a doua oară este ziua în care trăieşti senzaţia unui remake. Cu un nou actor în rolul principal, cu alte decoruri, cu acţiunea orecum diferită – că doar de aceea se face un remake, nu? – dar cu aceleaşi trăiri şi emoţii. Să zicem, o idee mai ordonate, cu o oarecare rezistenţă la frecuşurile inerente şi cu o experienţă deja notabilă la fentat rude, prieteni, cunoscători şi dătători cu părerea de meserie despre cum trebuie să-ţi creşti cei doi copii.

Ei, însă ziua în care devii mamă pentru a treia oară… He, he, atunci să te ţii! Deja ai un alt corp, unul străin şi complet scăpat de sub control. O minune în braţe pe care o cunoşti şi o intuieşti aşa cum niciodată nu ai făcut-o nici măcar cu propria-ţi persoană, sentimente împletite frumos, de parcă abia ar fi ieşit din mâna bunicii, un gând (mare) rezervat şi minunilor de acasă care îşi aşteaptă noua jucărie vie, dar şi rude paralizate de nedumerire şi prieteni blocaţi de nebunia curajul tău ieşit din comun. În plus, o imunitate absolută la zbaterile inutile şi străine din jurul tău şi o forţă de a le duce pe toate de care nu credeai că vei fi vreodată în stare. Acum eşti ilustrarea vie a bancului cu… suzeta care ajunge pe podea: La primul copil, când suzeta cade pe jos o iei şi o sterlizezi înainte de a o oferi înapoi copilului. La al doilea, o iei şi o speli frumuşel. La al treilea însă, ei, bine, la al treilea, o iei, o… sufli tacticos şi i-o dai înapoi. Pam-pam! Desigur, e numai o metaforă – nu vă speriaţi! – însă una atât de sugestivă…

Primii ani au o structură aparte, solicitantă, uneori prea rigidă, alteori prea flexibilă, condiţionată de metodele de educaţie pe care le alegi, de atitudinea pe care o ai faţă de copiii tăi, dar, mai ales, de modul în care le arăţi cât de mult îi respecţi şi îi iubeşti.

Iar despre toate acestea, eu am scris o carte… altfel.

PS: Orice fel descriere cu caracter autobiografic presupune asumare și un ridicat simţ al ridicolului. Când vine vorba de copii – un subiect foarte sensibil în societatea de azi – rişti să te expui atacurilor gratuite care ignoră, voit sau nu, esenţa şi mesajul respectivei scrieri. Toate acestea însă sunt irelevante şi lipsite de substanţă şi mai multă atenţie decât acest paragraf nu vor primi 🙂