Uneori, bunica îmi mai povesteşte despre Lina. De la înălţimea celor 87 de ani ai săi, trecutul îi pare blând, frumos, armonios, precum poveştile din cărţile cu coperţi colorate. Iar imaginea Linei, fata moartă demult, îmi stăruie în gânduri.

Lina cea cu ochii albaștri ca cerul avea 15 ani când a murit de meningită. Într-un sat de Bărăgan, imediat după război, doctorul venea rar. Oamenii se tratau singuri, cu ajutorul vreunui infirmier sau chiar al moaşei satului. Moartea? O vecină, poate prea cunoscută, poate prea intimă.

Lina era frumoasă şi avea un suflet plin de lumină. Miloasă până la Dumnezeu. Ochii ei se umpleau de lacrimi pentru fiecare fiinţă a pământului – fie el un pui de găină îngheţat, un căţel rătăcit sau un ied şchiop – şi nu ezita să-i oblojească, să-i iubească, să-i ia în cămăruţa ei din casa joasă de chirpici până se vindecau. Iubirea ei de copil bun îi vindeca.

Pe vremea aceea, tata avea în jur de doi-trei anişori. Iar Lina (botezată aşa după numele străbunicii mele), îl iubea nespus. Îi alinta „Micodel”. Nu se ştie cum de îi scornise acest nume, această poreclă, dar izvorâtă fiind din sufletul ei frumos, suna mai blând şi mai cald decât orice alt alint.

Când începuse să se simtă tot mai rău, o ruga pe bunica să i-l aducă acasă, lângă pat, pe Micodel, să-l mai vadă, să-l mai îmbrăţişeze şi să-şi mai lumineze suferinţa cu joaca lui de copil neştiutor.

Ciește continuarea aici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here