Ultimele saptamani au fost cat se poate de agitate, adevarate aventuri semi-eroice si tragico-comice. Asadar, intr-o oarecare zi de vineri (nici macar nu era 13), am avut proasta inspiratie sa am mai multa incredere in parerea unei prietene, decat in ceea ce stiam eu despre mine.

Mai exact, cand draguta mea prietena mi-a spus foarte convinsa ca are incredere in mine ca ma voi descurca singura cu masina prin Madrid si pe autostrazile care se incolacesc in juru-i, eu, in loc sa o contrazic vehement si sa ii intrezic pe veci sa mai repete aceste cuvinte periculoase… eu… am crezut-o! Va dati seama ca, in doi timpi si trei miscari, m-am instalat la volanul masinii sale (pe care am si cumparat-o ulterior), pentru prima data singura-singurica, cu intentia precisa de a ajunge din sud tocmai in partea de nord a orasului, acolo unde locuiesc. Desi tremuram ca frunza in bataia vantului la peste 35 de grade (era ceva mai racoare decat de obicei), am urcat increzatoare in masina, convinsa ca pot… si am pornit…

Deodata, am constatat ca numai doi ochi si doua maini reprezinta o dotare relativ insuficienta pentru strazile oricarui oras, oricat ar fi el de mic. Ca si acasa, semafoare, treceri de pietoni, sensuri unice si mii si mii de alte obstacole in avantul meu de soferita innascuta (cel putin asa ma credeam, singura la volan, victorioasa, departe de lumea dezlantuita, desi ma aflam in mijlocul drumului! Si asta pentru ca nimeni nu indrazneasa se apropie la o distanta mai mica de 100 de metri de masina mea, dupa ce am executat cu fum de ambreiaj si forjare de motor pornirea de pe loc in panta).

Imaginati-va cum ma simteam eu, incepatoare de cand ma stiu, prinsa in cercul vicios si repetabil la infint al unui sens giratoriu! Dupa ce am scapat ca prin minune din acest mic infern circular – pe care in imensa mea naivitate il credeam unic – am intrat pe M30, autostrada cea mai aglomerata, dar cea mai indicata pentru a ajunge cat mai repede acasa. Foarte curand am regretat aceasta alegere.

Bine, regretam eu si momentul in care ma hotarasem sa ating cheile masinii, dar dupa cum va dati seama, era prea tarziu. Varianta de a opri pe dreapta, de a astepta sa se rareasca masinile si apoi de a porni, nu era viabila din urmatoarele motive, zic eu, intemeiate: 1. Pe autostrada nu ai voie sa opresti pe dreapta 2. Niciodata fluxul de masini nu scade suficient de mult cat sa ma simt eu in deplina siguranta si sa conduc relaxat, cu un aer de as al volanului.

Asadar, cu ochii fixati deasupra autostrazii la panourile albastre indicand din 100 in 100 de metri incotro ma indrept si pe ce autostrada sunt, am pierdut din vedere ca, la un momet dat, trebuie sa fac dreapta si sa ies spre Calle Costa Rica, pe iesirea anuntata cu un kilometru inainte. De intors nici pomeneala, iar ca sa abordez prima iesire (spre Paseo de la Castellana), nici platita nu as fi indraznit sa ma amestec in traficul din Plaza Castilla. Asa ca, inaintand cu magnifica viteza de 70 km pe ora, adeseori pe banda de viteza, claxonata si injurata de jumatate dintre soferii madrileni, am ajuns intr-un tarziu in autostrada de Valencia. Spre norocul meu, mai aveam ceva benzina, dar nu suficienta pana la destinatia mai sus mentionata. Astfel, am fost contransa sa ies din autostrada pe o iesire la intamplare cu intentia laudabila, de altfel, dar relativ imposibila, de a schimba sensul de mers. Dupa manevre care mai de care mai reusite – a se intelege noroc nebun (pentru a schimba benzile ma uitam in spate, caci oglinzile laterale nu mi s-au parut niciodata suficient de clare sau de mari, dupa care puneam brusc frana pentru a impiedica producerea evenimentului rutier care s-ar fi soldat cu intrarea mea sub TIR), am intrat in oras.

Necunoscand zona (nici acum nu sunt in stare sa localizez pe harta cartierul in care am ratacit mai mult de o ora), am ajuns ca prin minune, tot citind de zor indicatoarele de deasupra si straduindu-ma sa opresc la semafoare la ceva mai mult de 10 cm de masina din fata si, pe cat se poate, fara frane prelungi, dintre cele lasatoare de urme pe asfalt, am ajuns in centru. Aici, o veste buna si una proasta. Vestea buna era ca incepusem sa recunosc unde sunt si sa imi dau seama incotro sa o iau, vestea proasta, ca habar nu aveam cum puteam sa ies din intersectia de la Plaza Cibeles pentru a ma indrepta spre Plaza de la Independencia si, de aici, pe Alberto Soria pana la Plaza Peru. La teorie stau perfect, dupa cum se vede, altceva ma incurca pe mine!

Un sofer „salvator” insa nu a intarziat sa apara. Asa ca, am tras de volan foarte la dreapta pentru a-i face loc sa treaca. Din pacate, prea pe dreapta, caci, in momentul imediat urmator, capacul de la roata din fata (ghici de pe ce parte!) si-a luat adio de la mine si s-a tot dus invartindu-se. Am fost nevoita sa imi revin mai repede din soc decat intentionam, asta pentru ca cei din spate incepusera deja sa faca scandal, iar politistul isi agita mana din ce in ce mai repede, indemnandu-ma, in limbajul international al semnelor, sa ii dau drumul. Sa nu crezi ca am ajuns unde trebuia. M-am invartit in sensul giratoriu al pietei si in jurul frumoasei statui-fantana pana cand mi-am luat inima in dinti si am virat dreapta. Din pacate, hotararea nu a venit la momentul potrivit, pentru ca am facut dreapta spre gara Atocha, adica in sens invers decat ar fi trebuit. Norocul meu a fost ca langa Hotel Palace am gasit o parcare publica. Dintr-o rotire de volan, am intrat la subsol si, fara sa stiu cum, am reusit sa proptesc masina pe un loc si jumatate, crunt de aproape de dubita parcata in stanga. In sfarsit, iata-ma libera! Am coborat tremurand vertiginos! Era deja prea mult pentru o zi… Dar ce zic eu o zi, pentru o luna, doua, daca nu pentru mai mult! Desi nu apucasem sa injur decat in putine momente (caci, in general, eu eram de vina si nu aveam pe cine imi varsa naduful), ma simteam implinita ca soferita, asa ca am abandonat pur si simplu masina in parcare si am luat autobuzul spre casa.

Cand a venit prietena mea sa isi recupereze automobilul, frana inca mai mirosea, iar tichetul de parcare adunase destule zeroruri. Ea s-a mirat sincer ca nu am inmultit numarul zgarieturilor, dupa cum se astepta. De-abia dupa cateva zile, cand incepusem sa ma mai linistesc si sa imi vina iar cheful de aventuri, mi-a marturisit ca a stat ca pe ace cat timp m-am desfasurat in trafic si ca nu a facut altceva decat sa calculeze cat ar fi costat-o posibilele reparatii de care masina ar fi avut nevoie in caz ca, Doamne fereste. Nu a fost cazul, asa ca, retrospectiv, ma arat foarte viteaza, doar am condus pe autostrazi (la un moment dat, nu stiu cum, intrasem pe NII si ma indreptam spre aeroport, asa ca imi permit sa vorbesc la plural) si, mai ales, prin centrul Madridului (trec sub tacere abandonarea masinii pentru ca a fost facuta regulamentar, in parcare), desi cumnatul meu obisnuieste sa spuna ca nu trebuie niciodata sa dai volanul pe mana unei femei. Stie el ce stie, dar, oameni buni, trebuie sa ii schimb parerea. Asa ca, data viitoare sunt hotarata sa il iau cu mine, copilot!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here