Mai repede decat ma asteptam veni vremea sa mai stau o data la coada. Tot pentru adeverinta de la CAS. Pentru urmatoarea. Pe prima am povestit deja cum am dobandit-o.

De data asta a plouat. M-am dus spre sfarsitul programului cu speranta vie sa nu mai gasesc pe nimeni la coada. Dar am gasit. Cativa cetateni meteo-sensibili, imbufnati si foarte tacuti. Spre deosebire de data trecuta, se statea la gramada (al portar, alta organizare). Ca sa treaca vremea si sa nu simt burnita tomnatica si insistenta, scot telefonul si incep sa-l butonez aiurea. Fix in acest moment, se apropie o tigancuta cu flori. O situatie greu de ignorat din mai multe motive – pe de o parte e doar vorba de un copil trimis sa cerseasca, un copil fara copilarie. Pe de alta, cazand in aceasta plasa, succesul e asigurat si tot mai multi vor fi la randul lor scosi in strada la facut bani din mila trecatorilor.

Timpul trece greu, coada nu se misca. Ma simt ca o vita in staul asteptand resemnata mulgatoarea. In ploaie (hai sa fiu sincera: doar pe jumatate, ca cealalta jumatate mai norocoasa prinsese un colt de umbrela). Sederea asta inutila, pierderea asta de vreme ma termina. Mi se pare ca am aterizat intr-o scena de teatru absurd, prizoniera a unui scenarist bolnav de nervi.

Pana la urma reusesc sa intru. Dar umilinta asteptarii afara, in strada, pe ploaie sau soare, se pare ca nu e suficienta. Inauntru are loc un alt show, menit s-o duca pe cele mai inalte culmi. Ale nesimtirii.

Dupa ce ajung la ghiseu, portarul e strigat de catre una dintre functionare, parasindu-si pentru cateva clipe postul, moment in care doua-trei persoane de la coada dau sa intre. Functionara care imi producea mie adeverinta se ridica furioasa, striga de cateva ori „afara, afara” pretextand ca nu are aer, plus ca daca intra mai multe persoane sunt asa de galagioase de nu isi poate auzi nici gandurile. Nu stiu daca manifestatia de forta e menita sa ne stoarca priviri admirative. In orice caz, asta e numai inceputul. Chemat de portar, un domn paseste in sanctuarul Camerei 1 si se apropie periculos de mult de un ghiseu unde deja mai era cineva. Functionara mea il ia in primire intrebandu-l tare daca e impreuna cu persoana de la ghiseu si daca nu „afara, iesiti afaraaaa”. Umil, explicand firav ca a fost chemat inauntru, domnul se retrage cu spatele… Portarul  e in cumpana, domnul nu mai intelege nimic, da sa intre, iese, iar intra… pana la urma i se hotaraste soarta: „asteptati-va randul afara”. In ploaie, desigur.

Si asta numai in cele cateva minute pe care le-am petrecut inauntru. Mi-am luat hartia cu sfanta stampila si niste mustrari ironice (referitoare la situatia mea) si am iesit dezorientata, neintelegand de ce trebuie sa fim tratati ca niste gunoaie doar pentru ca suntem nevoiti sa stam la cozi, in orice consitii. Si de ce unii functionari ne privesc si ne vorbesc cu superioritate obraznica, de la inaltimea pozitiei lor de slujbasi ai statului. Iar azi nimeni nu a mai avut puterea macar de a le reaminti, la fel ca la coada precedenta, ca „noi va platim”.

1 COMENTARIU

  1. ..mă ingrozesc de tot ce spui, mai ales că mă văd, curand, in ipostaza ta şi cred că nu voi avea puterea sa astern pe blog cuvinte, căci voi ramane fara ele.Deja am rămas, de la postarea ta. Urâtă treabă…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here