Desigur, ca mamă, pun nevoile copiilor mei pe primul plan, necesităţile lor sunt legi pentru mine. Ce te faci, însă, atunci când se ivesc probleme care nu au habar să citească şi, deci, nu ştiu ce am scris eu mai sus. Cum ar fi… o durere de măsea. Care vine, trece, şi iar vine şi parcă nu mai trece… Am încercat să o păcălesc cu soluţii alternative, care să-mi permită să-mi fac datoria în cele mai bune condiţii, datoria de mamă full option adică, dar nici analgezicele luate în doze XXL, nici căldura, nici tăria cu multe grade ţinută în gură minute în şir, până când îmi amorţea limba şi înţepeneau restul dinţilor, în fine, nimic nu a fost mai presus de durerea aia nenorocită, care astfel a devenit, nolens volens, o prioritate în viaţa mea. Drept urmare, m-am programat la dentist. Inevitabil, unul dintre copii a trebui să vină cu mine (Alex, fiind cel mai mare şi cel mai cuminte), iar restul trupei a rămas acasă cu o prietenă (convinsă cu multă muncă de lămurire că cei mici sunt inofensivi).

Pe drum, clasica prelucrare, Alex părea că mă înţelege din priviri, parcă şi măseaua tresălta mai cu grijă, iar durerea mă ataca mai cu delicateţe, aşa cum ai primi un pumn în ochi la intervale regulate, dar urmat de scuzele de rigoare.

La dentist, cum am intrat în sala de aşteptare, Alex s-a panicat şi s-a agăţat de uşa de la ieşire, că el nu vrea la doctor (un gest clasic în cazul nostru, veţi vedea). I-am explicat copilului că era pentru mami, că el nici nu va da ochii cu dentistul, dacă nu vrea, însă degeaba. Stătea atârnat de clanţă şi protesta de acolo, fără posibilităţi de negociere. Recepţionista s-a oferit să rezolve situaţia şi mi-a dat cartea de vizită a unui cabinet specializat în medicină dentară pentru copii, după care m-a poftit afară, cu rugămintea să nu mai venim, că venim degeaba. Am luat cartea de vizită, am ieşit cu prunc cu tot şi, plină de iubire faţă de tot ce-i omenesc, i-am re-explicat copilului că MAMA ARE BUBA şi că nu mai pot! Ne-am întors şi când ne-a văzut iar, vajnica recepţionistă ne-a luat la trei păzeşte:

– Doamnă (iar!!), vă rog să vă duceţi unde v-am trimis! (i-am răspuns în gând: şi eu te rog să te duci cam pe unde te trimit acum…)

– Stimată doamnă (i-am întors politeţea), eu sunt pacienta!

M-a căutat sceptică în calculator şi m-a anunţat uşor triumfătoare:

– V-a trecut rândul, puteţi pleca… sau aştepta până poate doamna doctor să vă primească, dar să ştiţi că durează.

I-am mulţumit, m-am făcut că mă conformez, privind lung şi tâmp în sala de aşteptare goală, şi, în momentul când recepţionista s-a aplecat să-şi tragă probabil furoul de pe sub fustă printr-un gest indecent şi vizibil incomodat de spaţiul strâmt în care avea loc scena, am înhăţat copilul (paşnic, în sfârşit) şi am dat buzna în cabinet. Doctoriţa citea o revistă de bârfe mondene, iar asistenta se scobea metodic pe sub unghii. Au tresărit când am intrat, dar nu au comentat nimic şi iată-mă, în sfârşit, pe scaunul mult visat. Alex însă se învârtea pe lângă mine, dădea să pună mâna pe tot ce vedea şi fiecare gest era însoţit de un unic dialog:

– Ce e asta?

– Nu pune mânaaaa!

– Şi asta?

– Nu pune mânaaaa!

Până la urmă, a trebuit să tac şi să deschid gura, iar dialogul a continuat prin semne. După ce a trântit de mai multe ori vasul cu apă şi o dată setul de instrumente înfricoşătoare, dar proaspăt sterilizate, doctoriţa a intervenit:

– Puiule, stai cuminte că urmezi tu.

Atâta ne-a trebuit, copilul s-a agăţat iar de clanţă, în ideea repetării show-ului iniţial, dar clanţa asta, mai şmecheră, a cedat brusc şi Alex a căzut în fund. Eu m-am ridicat să-mi ajut copilul, am tras după mine nişte maţe de plastic şi m-am împiedicat puţin de piciorul doctoriţei, dar am reuşit să ajung la timp să-mi salvez odorul şi să-l consolez. Alte explicaţii, altă muncă de lămurire. A cedat doar după ce am convins-o pe recepţionista scorţoasă să schimbe canalul de pe Telenovelas TV pe unul de desene animate. Revin, deschid gura, găsim împreună măseaua cu buba şi… sună telefonul. Mă scuz, profit de această nouă pauză să mă laud că am trei copii şi că doi nu sunt cu mine („Slavă Domnului” se aude un mormăit în fundal) şi răspund. Teo voia să vorbească cu mine, să se asigure că sunt bine şi să afle când vin acasă. Fac faţă în câteva minute şi acestei noi provocări şi, ostentativ, dau telefonul pe muteasca, cum zice Alex.

Repetăm ritualul cu deschisul gurii şi ne apucăm de treabă. Anestezia era aproape gata, eu nu mai puteam să vorbesc şi telefonul începe să zbârnâie. Ignor primele şase apeluri, după care, în disperare de cauză, îi arăt doctoriţei mobilul şi i-l întind să răspundă ea, în timp ce eu dau din mâini şi fac semnul pericolului cum mă pricep mai bine. Nu înţelege nimic, dar cred că o sperie haosul gesturilor mele plus frica de a nu mai demola ceva (acum eram şi plină de energie, că nu mă mai durea nenorocita de măsea) şi răspunde. Era tot Teo care voia din nou cu mamă-sa. Doctoriţa îi răspunde că nu se poate, Teo începe să urle la telefon, eu dau în continuare din mâini… Până la urmă, asistenta vine cu o idee salvatoare. Mă întreabă dacă am pe telefon vreo înregistrare cu vocea mea, am ceva, aşa că închide, o sună pe prietena mea de pe telefonul ei şi îi pune lui Teo înregistrarea. Teo se calmează, îl aud cum pune întrebări la care nu primeşte răspuns, dar măcar s-a liniştit. Doctoriţa, care într-o primă fază îmi descrisese un proces lung şi complicat de rezolvare a problemei mele, se repliază şi schimbă strategia, luând-o pe scurtătură cumva, că în timp record e gata. A avut apoi o tentativă de eschivare de la programarea următorului control, dar, până la urmă, a învins jurământul lui Hippocrate.

Acum eram gata, ies uşurată să-l iau pe Alex. Dar Alex, trântit comod pe toată canapeaua din recepţie, sub privirile de prădător flămând ale femeii de la birou, mă anunţă senin că nu vrea să plece pentru că „nu s-a terminat episodul” şi mă întreabă, cu ochii în televizor, dar cu aparenţa unei persoane preocupate de soarta progenitoarei sale:

– Ce gust ai acum în gură? Ca de otravă?

Consider că a fost o întrebare retorică, mai ales că, otravă-neotravă, nu mă mai durea nimic şi asta era cel mai important. Apoi mă fac comodă şi eu, iar în timp ce-l aştept, trag cu ochiul la desenele animate de pe ecran. Sincer, cred că nici eu nu văzusem episodul ăla…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here