Femeia din fața mea se uită în ochii mei, dar nu mă vede. Nu caută nimic dincolo de privirea mea și nici gândul nu-i pare prins în vârtejul milioanelor de procese invizibile ale rațiunii.

Simt că toți oamenii pe care i-a iubit au mutilat-o sufletește și ea… prea naivă că să-i bănuiască că ar fi geambași de inimi slabe. I-o fi crezând porniți în cruciade greu de înțeles de eul său neinițiat, i-o fi slăvit și admirat în timp ce se așternea sub copitele bividiilor.

Plutind printre realități asumate mereu de alții, de ea doar răstalmăcite astfel încât să pară inocente, simple și poate frumoase, nu pare să fi fost contemporană cu contemporanii săi, refugiindu-se într-un timp inventat. Sigur prin lipsa sa de materialitate și controlabil… ce să mai, numai bun de trăit. Și l-a gustat pe-ndelete imaginându-și că-i aievea, alunecând prin propia-i viață, imună la prezent și totuși, cu terminațiile nervoase zbătându-se sub apăsarea întâmplărilor reale.

A crezut că… și a sperat că… și a știut că… și toate aceste construcții delicate și inocente au fost demolate o dată și încă o dată, cu aceeași barbarie al cărei cod nici până astăzi nu l-a descifrat. Și o dată și încă o dată le-a clădit la loc, bucată cu bucată, la fel de fragile, la fel de prostești… pentru ca, la un momentdat, să ajungă să înțelegă că și în asta este un sens, acela de a te învârti la infinit în închisoarea unei lecții imposibil de învățat.

Citește continuarea pe aici.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here