Pe holurile lungi ale spitalului, silueta fină a Emei se reflectă în fiecare geam. Trece de mână cu fiica sa, un înger cu ochi prea mari, prea expresivi. De mai bine de două luni sunt internate într-o secție de oncologie oarecare, a unui spital oarecare, a unui oraș oarecare.
Ema are putere să zâmbească. Acasă o așteaptă alți doi copii care-i simt lipsa ca pe un abandon. Ema nu se poate împărți. Mezina de numai trei ani are nevoie de ea aici, între pereți aseptici, doctori, asistente, medicamente, injecții, branule, chimioterapie. Îngerul este tuns la zero. Tristețea și-a făcut cuib în sufletul mic. Copilul a uitat să zâmbească. Te privește direct, te dezbracă de toate armurile, îți dărâmă zidurile de apărare. Nu te întreabă „de ce?”, căci este prea mică, dar ți-ar spune că vrea acasă. Ți-ar spune că o doare. În fiecare zi o doare. Ți-ar spune că nici nu mai știe cum arată curtea casei, cum arată jucăriile ei, cum arată frații ei. Ți-ar spune că a obosit…
Ema trece pe holurile lungi ale spitalului de mână cu un înger obosit.
Azi Ema are ochii roșii. Uneori ea plânge. Noaptea, cu fața adânc înfiptă în perna de spital pe care atâtea alte lacrimi au udat-o. O întrebi ce face, cum se simte îngerul cu ochii triști. „Bine”, răspunde ea, invariabil. „E bine”.
Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, le așteaptă încă un an de spitalizare, de tratamente agresive, de analize… Dacă lucrurile merg, într-adevăr, bine, îngerul ei se va vindeca. Dacă…
Citește articolul întreg aici.
