In ciuda faptului ca este vara si ca toata suflarea autohtona a Madridului se balaceste acum in Mediterana sau in Pacific, eu am hotarat eroic sa descopar maiestuasa metropola, cot la cot cu miile de turisti straini care au invadat strazile, barurile, restaurantele, hotelurile si autobuzele „Madrid-Vison”, inarmati cu harti si incaltati invariabil in tenisi albi.
Ies din casa echipata oarecum similar fericitilor invadatori, mai putin camera video atarnata de gat. (Ma amagesc cu speranta ca aparatul meu foto „Smena”, rusesc bineinteles, si numarand nu mai putin de 25 de ani,va face cu brio fata tuturor provocarilor si, mai ales, concurentei moderne).
Analizez rapid situatia si ajung la concluzia ca este timpul sa ma cultiv. Asadar, la muzee cu mine. Un moment… trebuie sa ma decid la care dintre ele. Pierd jumatate de zi rasfoind pliantele de la „Reina Sofia”, „Prado” si „Thyssen-Bornemissa”. Grea decizie. Ma plimb sub un soare neiertator de august pe Paseo de la Castellana pana ajung in Plaza Colon. Admir pesajul cu ochiul nepervertit al unui nou venit. Si cu gura cascata, desigur… dar nu de admiratie, ci de sete. Acum privirile mele au o tinta precisa… caut un chiosc de unde sa pot cumpara o sticla de apa rece. Si, minune! Nu numai ca zaresc chioscul,dar, langa el, cu litere de o schioapa sta scris „MUSEO”! Ma hotarasc brusc, arunc din mers pliantele primului turist japonez care imi iese in cale si ma indrept spre muzeu. Cumpar apa si, vizibil impacata, ma apropii. Constat cu incantare ca este vorba de „Museo de Cera”. In fond, tot muzeu, asa ca, inaintez fara sovaire.
La intrare te intampina cateva oglinzi. Cateva oribile, caci ma vad patrata, un metru inaltime si unul latime. Trec mai departe si poposesc mai mult de 10 minute in fata unei minunate imagini: imaginea mea lunga, slaba si zaluda. Dar mai ales slaba! Ma gandesc ce bine ar fi sa am asa ceva acasa! Moral ridicat garantat! Trec mai departe si imi cumpar bilet complet. Include vizitarea muzeului, „Cine Multi-Vision”, „Trenuletul Groazei” si „Simulatorul”.
Incep cu muzeul propriu-zis. Aud in spatele meu susoteli cum ca ar fi fost inaugurat in 1972. Ma grabesc, speriata ca voi trage cu urechea la o conversatie culta. Traversez galeriile insirate ca margelele pe ata si decorate in diferite stiluri, in functie de epoca si civilizatia pe care le reprezinta. Sunt populate de statuete in marime naturala, cu ochii vii si miscari inghetate, unele triste, altele zambitoare, unele asezate sau culcate, altele in picoare sau in genunchi.
Incep cu istoria. Un interminabil sir de figuri celebre, de laTraian, pana la actualul prim ministru al Spaniei, Jose Maria Aznar, si familia regala. Cuminti, urmeaza actori indragiti si personaje de film sau de desene animate. Sportivi, oameni de cultura si de stiinta, tablouri celebre (de exemplu „Meninele” lui Velasquez) recreate in 3D. Ma opresc fascinata in fata unei platforme care se invarte la infinit purtand dansatori de Flamenco. Alaturi, Ricky Martin si formatia Beatles. Apoi Micheal Jackson si Julio Iglesias. Vorba unui prieten, sunt aproape vii.
Ma apropii exagerat de mult de zambetul lui Ricky. Ma gandesc cu infiorare ce ar fi daca m-ar musca de nas. Raman o secunda in asteptare… Dar nu se intampla nimic, doar un copil, care ma priveste cu atentie, incepe sa rada zgomotos aratandu-ma cu degetul. Dispar din scena si ma indrept spre galeria personajelor de groaza si a marilor asasini. Urmaresc cateva momente dintr-o spargere si ma stramb semnificativ in fata papusilor de ceara schimonosite si vopsite in rosu violent. Deduc ca sunt nevinovatele victime ale faimosilor monstrii, cum vad ca scrie la intrare in galeria lor. Ma intorc intre personajele de groaza.
Dr. Jackel siMr. Hyde, Frankenstein si Dracula. Aici avem parte de putin mai multa miscare. Dracula iese si intra, insangerat si cu coltii la vedere, dintr-un sicriu, iar Frankenstein se misca inainte si inapoi, da din maini si ranjeste oribil. Se zice ca, odata, un onorabil cetatean spaniol incerca sa ii explice odraslei ca nenea nu este decat o stauie actionata mecanic, cand mecanismul s-a defectat iar monstrul a inceput sa se miste dezordonat, asa cum nu scria in program. Drept urmare, domnul a luat-o ingrozit la fuga, iar pustiul a ramas sa se amuze, dupa care a anuntat un paznic ca Franckenstain s-a stricat.
Ma intorc putin la galeria copiilor pentru a o admira inca o data pe Mery Poppins atarnata de tavan, pe Bart Simpson si pe Alba ca Zapada urmata de cei sapte pitici. Un carusel neobosit invarte alte personaje amuzante. Scufita Rosie si Heidi, mult mai mari decat mi le imaginam in copilarie, imi zambesc neobosit. Popasul meu in lumea magica a povestilor se termina brusc, caci copilul obraznic de mai devreme ma vede si izbucneste iar in ras, de data asta impartasind veselia cu ai sai parinti.
Ies din muzeu, dar nu am timp sa imi revin, caci sunt luata pe sus de valul de vizitatori care se indrepta spre trenuletul groazei, ultima cursa. M-am urcat in trenulet cu dorinta sincera de a ma lasa speriata. Cu toate acestea, nu am retinut decat efectul vizual deosebit realizat de un proiector asupra unei figuri de ceara. Puteai jura ca respectivul vorbeste si-si misca ochii si muschii fetei precum unul dintre noi, cei vii. Trenuletul se plimba, intr-un ritm foarte odihnitor, printre tot felul de dihanii de mucava care se misca mecanic sau urla de mama focului. Toata lumea a izbucnit in ras cand am calatorit printre stele, pe ritmurile muzicii din „Star Treck – next generation”. A urmat „Cine Multi-Vison”, adica un film interminabil despre istoria Spaniei, proiectat pe un unic ecran de zeci de proiectoare. Mi-a atras atentia statuia care la inceput s-a ridicat in picioare si, datorita aceluiasi efect vizual, ne-a vorbit parinteste despre ceea ce aveam sa urmarim, forfotind de plictiseala, nu mai putin de 30 de minute.
Si uite asa, a rams numai „Simulatorul”. Din pacate, fusesem cu putin timp in urma in parcul de distractii, asa ca efectul a fost cat se poate de nesemnificativ. Cusca micuta in care ne-am inghesuit 10 persoane huruia si zdroncanea ingrozitor, iar ecranul pe care trebuia sa urmarim traseul fantasticii masinute la bordul careia ne straduiam sa ne inchipuim, era suficient de alterat cat sa ne forteze imaginatia sa completeze lipsa partiala a imaginii. Cu toate acestea, am recunoscut filmul pe care il vazusem in conditii infinit mai bune in parcul de distractii. Tot criticand in gand, momentul simulatorului a luat sfarsit si am fost evacuati. Nu mai ramanea decat sa trec inca o data prin fata oglinzilor buclucase si gata vizita completa la muzeu! Am plecat cu inima indoita. Oare mie imi vor face vreodata statuie de ceara? De ce?
