„ (…) Stau prost cu nervii, iar în ultimii ani situația s-a agravat. Fiecare problemă, rahat, mizerie, obstacol sau om tâmpit întâlnit de-a lungul timpului au contribuit, câte puțin, la șubrezirea integrității mele mintale. Nu mi-e teamă s-o recunosc în fața ta, chit că ne știm doar de puțină vreme. Sau poate tocmai de aceea, am acum curajul să-ți spun lucruri pe care de-abia mi le mărturisesc mie, în marile și rarele mele momente de sinceritatea absolută. Și sunt furioasă… o furie ce crește de la zi la zi și pe care nu o mai pot controla deloc. Și, ca să închei apoteotic, mă urăsc. Dacă m-aș întâlni pe stradă, mi-aș trage câteva scatoalce bune, să mă țin minte, și nu pentru că aș fi adepta violenței, ci pentru că simt că asta merit….”
„Cum poți să simți asta față de tine? Știu că e mai ușor să te destăinui străinilor – deși eu aș vrea să trecem de etapa în care suntem doar doi necunoscuți ce s-au întâlnit pe internet și ce au ales să comunice prin mesaje, fără poze sau detalii personale care ne-ar putea identifica – și apreciez încrederea pe care o depozitezi în mine odată cu aceste rânduri, dar asta nu înseamnă și că sunt de acord cu tine, evident. Nu te speria, te scutesc de discursuri clișeu, vreau doar să știi că sunt aici să te susțin, să te încurajez, cu alte cuvinte, orice ai avea nevoie ca să-ți vindeci rănile.”
„Hm, cuvinte mari, frumoase și… nimic mai mult. Rănile despre care vorbim nu se pot vindeca de pe o zi pe alta și, nicidecum, doar cu atât. Nu înseamnă că-ți cer mai mult, căci orice și oricât mi-ai da tu – sau oricine altcineva- dacă eu nu-mi dau nimic, tot degeaba. Adevărul este că am obosit să-mi găsesc scuze sau să mă consider perfectă așa cum sunt, cu sufletul găurit precum un șvaițer, dar, în același timp, am obosit și să mă lupt cu mine, cu ceilalți, cu ce se întâmplă afară…”
„Stop! Țin minte că am stabilit că nu vom vorbi despre ce se întâmplă afară.”
„Și ce dacă? Nu pot să mă prefac că nu se întâmplă nimic. Poate că problemele mele au fost potențate de asta și atunci, cum să ignor un factor agravant atât de important?”
„Bine, fie. Spune-i pe nume atunci!”
@PackerBalan
„Virus. Pandemie. Frică. Dezinformare. Confuzie. Boală. Agonie. Sufocare. Moarte. Și de la capăt. O dată și încă o dată, în ordinea asta sau în alta, aleatorie… Am zis factor agravant? Am minimizat. Înclin să cred că, de fapt, vorbim de unul decisiv! Nu vreau să reiau ceea ce știm cu toții – sau credem că știm – nici chiar filtrat de propriile-mi trăiri, dar nici nu pot să mă prefac că totul e la fel ca anul trecut. Sau ca acum doi ani. Și atunci am trăit – și nu numai eu – tragedii personale (și colective) mai mari sau mai mici, dar niciuna nu ne-a modificat radical întreaga viața!”
„Am înțeles. Dacă tot ai deschis cutia Pandorei, să-ți povestesc ceva. Azi am avut treabă prin oraș. Am plecat, ca de obicei, cu masca pe față, cu dezinfectantul în mașină și cu o pereche de mănuși în buzunar. Pentru orice eventualitate. Uneori, simt că mă sufoc, mai ales când am de urcat scări sau când temperaturile de afară sunt mari, dar asta este, mă adaptez, căci nu-mi permit să risc nimic când e vorba de sănătate. Și nu ți-o spun ca să intru în polemică, ci doar pentru că ăsta sunt și asta cred. În fine, ideea e că sunt prudent, nu vreau să-mi pun în pericol… înțelegi tu. După ce mi-am terminat treaba, am fost să fac câteva cumpărături. Tocmai le puneam în portbagajul mașinii, când s-a apropiat de mine un domn în vârstă, cu masca sub bărbie. Într-un prim moment, am crezut că are nevoie de căruciorul meu odată golit pentru propriile-i cumpărături, așa că l-am întrebat, inocent, dacă îl vrea. A ezitat, apoi mi-a răspuns cu un „da, dar…” moale, după care, aproape în șoaptă, a adăugat că nu îi ajung banii să-și facă o ciorbă. Că și-ar cumpăra niște aripioare, dar… Mi s-au înmuiat picioarele. M-am scotocit de niște mărunt și am găsit puțin peste 30 de lei, bani pe care i-am întins cu un imens sentiment de vinovăție. Dacă aveam mai mulți? Da, bancnote mari, cu care urma să plătesc rata la credit. Dacă am fost tentat să iau din ei? Da, am fost… Dacă am făcut-o? Nu, din păcate. Am fost prea laș, prea egoist și poate prea lacom. Și asta nu e tot. A luat banii din mâna mea – și nu, nu apucasem să mă dezinfectez, căci încă nu mă urcasem în mașină – și când a văzut câți sunt, i-a sărutat, murmurând „Nu mă așteptam, nu mă așteptam…”. Și acum, în timp ce-ți scriu toate astea, îmi vine să plâng. Mă simt groaznic. Știm, citim, vedem la televizor despre dezastrul în care se bălăcește omenirea, dar nimic nu se compară cu experiența personală și, mai cu seamă, cu oglinda pe care aceasta ți-o trântește în față. Adevărul pe care îl vezi în ea, despre tine, doare… doare al naibii. Așa că aș adăuga la lista ta și disperare, foame, rușine, depresie plus conștientizare…”
„Ce mici și neimportante mi se par problemele mele atunci când le privesc în perspectivă. Bine, nu era nevoie de pandemia asta nenorocită ca să înțeleg că auto victimizarea nu e șutul în fund de care am nevoie, dar măcar acum, în acest urât al doisprezecelea ceas, să înțeleg că nu sunt nici pe departe îndreptățită să-mi plâng de milă. Și totuși, iată-mă… în toată splendoarea-mi de pasăre fostă măiastră, jigărită și deprimată, nerecunoscătoare și plictisitoare. Te plictisesc, așa-i? Hai, fii sincer. Eu nu am povești așa de interesante ca ale tale. M-am despărțit de iubitul meu după cele două luni de autoizolare – poate o să-ți povestesc cândva – și, de atunci, locuiesc pe internet. Serviciu – internet – serviciu – internet. Și asta nu e cel mai rău. Adevărul este că mi-e foarte frică. Știi că, până acum, am făcut două atacuri de panică? A fost… nu am cuvinte. M-au speriat și mai tare…”
„Nu, nu mă plictisești. Faptul că sunt aici e cea mai bună dovadă, nu crezi? Sunt de acord cu tine că pandemia asta a scos la lumină tot ce e mai rău și mai putred în noi. Dar, oare nu este ăsta un prim pas spre a ne curăța de tot ce ne apasă și de a face pace cu noi înșine? Poate că este o oportunitate. Eu așa sunt, îmi place să văd o oportunitate acolo unde ceilalți văd numai probleme. Te-ai gândit la asta?”
„Pe bune? Ai zis că mă scutești de clișee, dacă nu mă înșel, dar văd că nu e așa. Hai, fii serios, că sunt înțărcată de mult, nu încerca să cocoloșești rahatul, că nu ține cu mine. Îmi cunosc hăul atât de bine, încât… orice mi-ai spune, deja știu, cunosc, am fost acolo, am încercat și… Ghici ce? Nu a mers! Dar asta nu înseamnă că nu-ți mulțumesc că ești lângă mine… O, ba da, și încă cum! Ești o binecuvântare în noaptea asta din care nu mai văd ieșire… Te rog, te rog mult, nu mă lăsa și tu! Dacă te deranjez că-s prea directă, spune-mi, dacă vrei să vorbim despre altceva, iarăși te rog să-mi spui, doar nu mă abandona… Te implor!”
„Nu știu cu ce te-am deranjat sau ce din atitudinea mea te-a determinat să reacționezi așa, însă, în niciun caz, nu am vrut nici să te jignesc, nici să te fac să crezi ceva ce… nu este. Așa că, stai liniștită, ți-o spun a nu știu câta oară, nu am de gând să plec nicăieri, îmi face plăcere să discut și să petrec timp alături de tine. În vremuri ca acestea, solidaritatea umană și înțelegerea fac mai mult decât orice. Eu așa simt…”
„Îți mulțumesc! Și te rog să mă ierți dacă am sărit cumva calul. Nici nu știi ce importante sunt pentru mine mesajele tale. Cu câtă nerăbdare le aștept și de câte ori pe zi verific să văd dacă mi-ai răspuns și, atunci când o faci, indiferent de ce treabă am, întrerup absolut totul pentru a-ți răspunde. Știi, chiar mă întrebam… tu nu ești curios să vezi cum arăt? Bine, nu am uitat ce am stabilit, dar a trecut ceva timp de atunci, între noi lucrurile s-au schimbat și… Dar nu vreau să te supăr, doar întrebam. Căci eu, sinceră să fiu… Sunt foarte curioasă, nu că ar conta, nu că ar influența cu ceva relația noastră… virtuală, desigur.
În altă ordine de idei, ce ai mai făcut? Te mai duci la serviciu sau ai început să lucrezi de acasă? Eu azi am intrat în șomaj tehnic și asta mă apasă cumplit. Nici nu știu cum o să mă mai ajung cu banii. Bine, îți comentez ca fapt divers, nu te gândi la nimic… subversiv.”
„Îmi pare rău. Sper să reușești să treci peste această perioadă deloc simplă. Și la noi în firmă au loc multe schimbări în perioada asta, așa că, de săptămâna viitoare voi lucra de acasă. Să nu te îngrijorezi dacă voi răspunde mai greu, dar știi cum e, mai intră nevastă-mea să mă întrebe ceva, mai vine fiu-meu cel mare să mă roage să-l ajut la te miri ce proiect și tot așa. Am mai lucrat de acasă și nu a fost o fericire, dar asta este. Nu pot decât să trag nădejde că, în curând, vom reuși să ne întoarcem la… normalitate, dacă om mai ști ce-i aia. Important este să rămânem sănătoși, la minte și la trup. Vorbesc serios, cel puțin, astea sunt obiectivele mele pe termen scurt și mediu, căci în jurul meu, deja mulți prieteni și cunoscuți sunt pozitivi. Cu unii dintre ei chiar m-am întâlnit cu puțin timp înainte să se testeze și acum mă gândesc, cât se poate de serios, dacă am stat la 1 metru sau la 1 metru și jumătate de ei și dacă atunci când mi-am scos masca să mai iau o gură de aer și să fumez o țigară, afară, desigur, ei erau pe lângă mine sau nu. Viața noastră în anul de grație 2020 se rezumă la un joc de baba oarba cu un adversar pe care nici măcar nu-l vedem, singura deosebire fiind că, în loc să fim legați la ochi, suntem legați la gură! Nu crezi? Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm prinși sau că trebuie să ignorăm regulile! Mai glumesc eu în legătură cu masca și restul măsurilor de protecție, dar e un fel de haz de necaz, căci nici în ruptul capului nu aș renunța la ele, ceea ce te sfătuiesc și pe tine!”
„Ah, nu am știut că ești… însurat. Bine, repet, e irelevant pentru discuțiile noastre, dar… cred că aș fi preferat să nu fii… sau măcar să nu știu. Sper că nu te-am inoportunat cu nimic din cele ce ți-am scris până acum, căci nu am făcut nimic altceva decât să fiu sinceră. De altfel, sinceritatea are o doză de exhibiționism sufletesc și asta îmi provoacă, recunosc, plăcere, așa că o practic în ciuda repercusiunilor. Ah… sunt ușor derutată. O poveste clasică, nu? Problema este că, în tot acest timp, eu am început să simt ceva pentru tine și chiar nu mă așteptam… adică, da, am stabilit inițial anumite lucruri, dar cum nu putem avea mereu totul sub control, mai ales tot ce simțim… ah, lucrurile se complică teribil… și totuși, te rog… când mai poți, nu mă uita, continuă să-mi mai dai câte un semn, chiar am nevoie de tine, de noi… să mă ierți că am îndrăznit. Te îmbrățișez cu drag, prieten al sufletului meu…”
„Ok…ok… rândurile tale mă derutează în sensul în care ar fi păcat să denaturăm esența discuțiilor nostre. Poate că am greșit cu mica mea incursiune în zona personală, dar, la fel ca tine, nu am vrut decât să fiu sincer și transparent, căci o prietenie – fie ea și numai virtuală – pe asta se bazează, corect? Cât despre ceea ce-mi scrii, mă simt, desigur, măgulit, dar cred că este important să păstrăm ce avem fără alterări de natură… imposibilă, ca să zic așa. Nu vreau să te simți în niciun fel necăjită, ofensată sau neglijată de ceea ce-ți spun, dimpotrivă, căci, din punctul meu de vedere, nu s-a schimbat nimic, te asigur.”
„Mi-e teamă că nu înțeleg foarte bine ce vrei să spui, dar intuiesc. Asta e… nu e prima dată când îmi pun sufletul pe tavă și el îmi este mototolit și aruncat cu indiferență spre zona sigură a masei amorfe reprezentate de restul lumii. Ce să-ți spun, mi-e tot mai greu, sunt tot mai singură… Pandemia asta o să-mi pună capac. Vecina care mai venea la mine la cafea este de ieri în spital. Mi-a spus fiică-sa că a fost diagnosticată cu Covid și că se simte foarte rău. Nu știu ce să fac, că numai cafea cu mască nu am băut și nici nu știu – cum ziceai și tu zilele trecute – dacă am stat la 1 metru sau la mai puțin una de alta. Doamne, dacă nu mor de Covid, mor de frică sau de singurătate. Ce să fac? Tu ce mă sfătuiești?”
„Nu sunt doctor, așa că nu mă simt în măsură să-ți dau niciun sfat. Vorbește cu medicul de familie, izolează-te și ai grijă să ai în casă antitermice și medicamente de răceală… Și nu te speria, ai încredere că totul va fi bine! Acum trebuie să ies, dar îți scriu mai târziu să văd cum te simți.”
„Te-am speriat? Nu se ia prin internet, stai liniștit… Mi-ai promis că nu mă abandonezi și acum nu mai știu nimic de tine de câteva zile. Ai tu habar cum au fost zilele astea pentru mine? Singură și cu sabia lui Damocles deasupra capului? Unde ești? Ce s-a întâmplat? Zi-mi doar două vorbe măcar să știu că ești bine…”
„Sunt bine, scuze, am mai mult de lucru în perioada asta. Ai grijă de tine!”
„Vecina mea e la terapie intensivă acum, se simte tot mai rău. Nici mie nu mi-e prea bine. Mi-e frică, auzi? Nu mă lăsa să mor singură! Te rog, mai zi ceva, mai dă-mi un semn, te implor!”
„Te rog… tăcerea asta mă înnebunește, să știi.”
„Ah, nu ești decât un nemernic laș, la fel ca toți bărbații. Ți-a tăiat nevestica porția de net? Măcar puteai să fii sincer – așa cum pretindeai că ești – și să-mi spui că nu mai ai chef să vorbim, așa cum am intuit eu, la un moment dat. Fii bărbat, ce naiba! Zi ceva! Sau, știi ce? Ia mai du-te învârtindu-te, că nu mai vreau să știu nimic de tine…”
„Iartă-mă, dragule! Iartă-mă! Nu știu cum de am putut să scriu așa ceva, dar am ajuns la capătul puterilor… Am încercat să șterg mesajele, dar nu am putut, te rog, ignoră-le, dar nu mai știu ce să cred, nu ai mai dat de atâta timp niciun semn, sunt disperată. Ești bine? Vecina mea a murit azi dimineață. Te implor, te implor, dă-mi un semn. În genunchi te implor…”
„Du-te dracu’!”
Acest cont a fost șters sau blocat. Mesajul dumneavoastră nu s-a trimis.
