Am o dilemă în legătură cu… Timpul. Majoritatea îl consideră duşman, prea puţini văd în el un prieten, iar eu nu ştiu de care parte a balanţei mă aflu, de fapt, şi asta pentru că, zilnic, îmi este când prieten, când duşman…
Îmi este prieten atunci când mă folosesc el pentru a-mi justifica lipsa de organizare, zăpăceala sau dezordinea – Vai, nu am timp să le fac pe toate!
Îmi este prieten atunci când pot invoca trecerea sa rapidă pentru a-mi justifica greşelile, uitarea sau întârzierea – Vai, ce repede trece timpul, nici nu mi-am dat seama că s-a făcut atât de târziu!
Şi îmi mai este prieten şi atunci când îl rog să sprinteze, căci uneori nu mai am răbdare să-i ascult pe toţi sau să le zâmbesc frumos, atunci când ar merita să le întorc spatele şi să-i las vorbind singuri…
Însă… îmi este duşman atunci când îl rog cu cerul şi cu pământul să-şi tragă şi el sufletul, să intre în pauză, să ia „piua”. Ţi-ai găsit! Nici măcar când îi sugerez să facă el frumuşel câţiva paşi înapoi, căci tare bine mi-ar prinde să o iau de la început sau să procedez altfel în n-şpe situaţii de viaţă. Dar nu m-aude, nu mă bagă în seamă….
Oricum ar fi, dacă e să fiu sinceră până la capăt… cred că, mai degrabă, l-aş încadra la categoria… „ţap ispăşitor”, căci oricând pot da vina pe el şi pe felul în care interferează cu viaţa mea, de altfel perfectă (sâc!).
Numai de n-ar fi fost timpul ăsta încăpâţânat, care nu ştie decât să treacă, târându-mă după el, nevinovată fiind că-s mereu pierdută, mereu confuză, mereu pe grabă…
Şi-n condiţiile astea, odată când pusesem placa mea preferată, invocând pentru a nu ştiu câta oară una dintre scuzele clasice legate de timp, am fost întrebată cu glas insinuant:
– Dar tu de ceas nu ai auzit?
De parcă ceasul ar putea să controleze timpul, mă laşi… mă trezesc eu gândind cu voce tare. Ups!
Acum, că tot am comis-o şi că nu nimeream unde să mă ascund mai repede, am stat s-o mai rumeg. De fapt, eu eram cea scăpată de sub control, nu timpul…
Sper sa nu razi prea tare de acest comentariu, dar am constatat ca sunt mai spornica cand nu ma gandesc la … timp. Ca si cum eu si el am fi pe carari diferite… 🙂
Nu imi reuseste mereu, recunosc, dar si cand se intampla…!
O zi frumoasa sa ai, plina de realizari… esentiale. Orice altceva se poate amana…
Adevarul este ca daca nu esti obsedata de el, totul se leaga mult mai bine. Pana la urma, timpul este o inventie umana… 🙂
Si tie, zi spornica 🙂 multumesc pentru comentariu!
Cristina, te contrazic. Timpul nu este o invenţie umană, doar instrumentele de măsurare a timpului sunt!
sunt multe teorii 🙂
Ma lupt cu el in fiecare zi din viata mea dar ar trebui sa incetez sa o mai fac.Trece vertiginos si te simti neputincios in fata lui dar e mai bine daca ni l facem aliat. Interesant articol.
corect, si eu caut sa mi-l fac aliat… si tot caut…