Nu am mai văzut-o de 30 de ani (nu, nu este nicio exagerare). Şi nici nu am ţinut legătura în tot acest timp. Dar, cândva, ea era cea mai bună prietenă. Mereu cu un pas înaintea mea. O iubeam şi, pe vremea aia, încă nu învăţasem invidia, aşa că o admiram. I-am dedicat o compunere. Mi-ar plăcea s-o găsesc acum. Însă până atunci, în locul acelei compuneri, îi scriu acest aceste rânduri.
(…)
Ce să-ţi spun? Îmi place să cred că totul are un sens. Că nu este întâmplător că abia acum ne-am putut îmbrăţişa iar. Dacă nu mi s-ar părea că sună redundant, te-aş ruga să mă primeşti înapoi în viaţa ta. Şi spun asta din perspectiva credinţei mele că, oricum, aşa va fi.
Vreau să ştii că sunt aici… curaj, draga mea!
Citește articolul întreg aici.
