Fotografiile cu situatii „ideale”, cum e familia perfecta din reclame (el si ea, obligatoriu doi copii, obligatoriu blonzi, fata si baiat, toata lumea cu dantura impecabila si larg expusa obiectivului fotografic) ies din discutie, pentru ca inutilitatea lor este evidenta. Ma refer la fotografiile familiilor reale, fara filtrul photoshop-ului. Acele instantanee care te determina sa deduci ca in spatele pozelor cu oameni (aparent) fericiti exista, intr-adevar, povesti minunate, de succes deplin. Oare chair asa sa fie? Scos din context, orice ranjet fortat sau poate creat de uitarea momentana a mizeriei, pare un zambet atotcuprinzator. Si cum cel mai bine ne pricepm la generalizari, nu este decat jumatate de pas de aici pana la decretarea starii de fericire corespunzatoare vietii persoanei din poza. Judecarea intregului dupa partea scoasa din context are loc fara sa ne dam seama, atat de mult ne-am obisnuit sa nu mai gandim, ci sa luam lucrurile asa cum par sa fie. Insa, pe de alta parte, este vorba si de dorinta subiectilor de a epata, dorinta potentata de invidia celorlalti. Un fel de „hrana” virtuala a orgoliului: sunt mizerabil, dar daca ceilalti ma cred fercit, e minunat, ma simt de parca chiar as fi.
Una peste alta, imaginea care spune mai mult decat o mie de cuvinte, „spune” si minciuni, chiar daca nu „intentionat”, de aceea eu iubesc cuvintele mai mult decat imaginile…
Cam așa.
Ar trebui să respectăm mai mult onestitatea. Părerea mea.
Ar trebui, insa intr-o lume a aperentelor si a „imaginii personale” e greu. E un fel de vulnerabilitate…
Cumnata mea are obiceiul de a se pregati o ora inainte de a face o poza. Isi studiaza hainele, zambetul, coafura, imprejurimile… Am profitat de sarbatori si i-am facut poze inainte de a avea timp sa se pregateasca, sperand sa o fac sa priceapa ca astea sunt misto. Le-a sters pe (aproape) toate. :))))
:)))))