Îndemnată de articolul lui Andrei Crăciun – Gesturi care ne inspiră: Tu ştii ce mai face învăţătorul tău? -, dar şi de o dorinţă mai veche pe care n-am luat-o foarte în serios în ultimii ani, dedicându-i din când în când nu mai mult de două-trei clicuri, azi mi-am adus iar aminte de învăţătoarea mea. Şi mi-am propus nu numai s-o caut, ca până acum, ci şi s-o găsesc. Nu am ţinut legătura cu ea în ultimii aproape 30 de ani de când am terminat clasa a IV-a, deşi păstrez cu sfinţenie poza clasei din cursul acelui ultim an, dar şi compunerea pe care i-am scris-o la sfârşitul ciclului primar. Azi am postat poza pe facebook, cu speranţa că aşa voi regăsi şi din colegi şi, împreună, cumva, îi vom da de urmă.
Nu e prima dată când mă uit minute în şir la acea poză. Standard pentru anii ’80, toţi cei din generaţia mea au o astfel de fotografie făcută cu întreaga clasă şi învăţătorul acesteia, pe treptele şcolii. Mi-e greu să mi-i imaginez pe colegii de numai 10 ani care zâmbesc strâmb, fâstâciţi, acum adulţi, în jurul vârstei de 40 de ani, mulţi dintre ei, probabil, la rândul lor, părinţi. Mi-e greu să mi-o imaginez şi pe doamna învăţătoare (pe atunci „tovarăşa”) altfel decât este în poză – tânără, foarte tânără, frumoasă şi bună ca pâinea caldă…
Câte amintiri sunt de depănat, câte sunt de povestit… cu câtă emoţie mă gândeam la revedere…
Azi, aşadar, am insistat cu căutările… din fişier în fişier, trecând prin documente ale Ministerului Învăţământului, din site în site, prin eliminare, până la urmă… am găsit-o.
Citește continuarea aici.
