Am auzit-o de multe ori pe mama vorbind despre „vremea lui niciodata”… Eu am inceput sa-i inteleg rostul mai tarziu. Daca mama se referea doar la faptul ca mereu va veni la un moment dat vremea cand vom face sau zice acele lucruri puse teoretic sub interdictia lui „niciodata”, eu inteleg altceva. De cate ori am spus ca eu nu voi face niciodata ceva in raport cu ceea ce vedeam in jur, judecand faptele celorlalti dupa o masura „dreapta”, prin comparatie, evident. Iar concluzia se impunea de la sine: eu niciodata… Si atunci cum sa-i intelegi pe ceilalati, cum sa le intelegi faptele si gesturile din exterior, daca, de pe margine, numai judecata de mai sus este cel mai des posibila? Pai… foarte simplu: vine  „vremea lui niciodata”. Atunci, lucrurile sunt vazute din interiorul problemei. Vine vremea cand sunt pusa in aceleasi situatii precum cei pe care i-am judecat, iar reactiile si gesturile mele ce decurg de aici nu sunt cu mult diferite. Atunci fac si zic ceea ce „niciodata” eu nu as fi facut sau zis. Atunci imi dau seama cat e de simplu sa vezi o situatie de la exterior, dar cat e de greu de rezolvat cand esti in interior. Pe mine „vremea lui niciodata” m-a invatat la modul practic cat este de inutil si absurd sa-i judeci pe cei din jur. Sa emiti sentinte de la locul tau caldut si sigur de pe margine. Fara exceptie, ca o reactie fireasca a vietii, in fapt, una dintre putinele dati cand as indrazni sa consider ca am invatat lectia.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here