(inspirata din mai multe intamplari reale)

Tanti Aglae si nea Costel au fost dintotdeauna niste oameni prevazatori. De-alungul timpului, prima lor grija in viata a fost moartea. Lor. Asa ca tanti Aglae a inceput inca din tinerete sa cumpere prosoape, bastiste, bluze, camasi, pantaloni, fuste, batice, lenjerii, fete de masa si cate si mai cate numai ca sa aiba parte de o ingropaciune cumsecade, care sa dea exemplu si sa creeze un „inainte” si „dupa” in sufletele candidatilor la cele vesnice din juma’ de oras.

De la un timp (cam dupa 50 de ani), cum ramasesera singuri pentru ca feciorii isi luasera zborul, cadourile pe care le primeau fie de la acestia, fie de la oricine, in conformitate cu instructiunile precise ale lui tanti Aglae, se pastrau in amabalajul original cu etichetele nesmulse si cu o destinatie foarte clara: viitoarele pomeniri. Pentru ca daca esti un crestin ca la carte, apoi urmasii tot au a face pomeni (in primul an din trei in trei luni, apoi anual pana la minim 7 ani, plus mosii de peste an). Asa adunase tanti Aglae marfa in casa cam cat un depozit mediu spre mare. Teancuri, cutii, saci si stive cu de toate. De la niste rude mai indepartate de la tara primisera o mostenire aparent greoaie, dar careia tanti Aglae i-a dat imediat o intrebuintare cat se poate de importanta: macatele si cuverturile aveau sa imbrace tronurile moderne (peste matasea cu care acestea vin tapitate), iar restul “toalelor” aveau sa fie distribuite pe la vecine si rude, tot cu ocazia pomenilor. Nea Costel mai mormaia si bombanea el, dar nu avea drept de veto, asa ca isi vedea de teaba in minimul spatiu ramas liber in apartamentul lor.

Pe masura ce anii treceau, inclinatiile funeste ale lui tanti Agale se accentuau. Si-a dat seama ca desi au loc de veci, nu au “stalp” (cruce), asa ca si-a comandat una din marmura alba, mare si falnica, gata scrisa cu numele lor (Aglae Poponas si Costel Poponas), anii nasterii si un loc liber in dreptul anului de deces. Si cu loc de poza. Nea Costel a fost insarcinat cu aducerea monumetului funerar… acasa. Ca nu aveau unde sa-l depoziteze pana cand va fi fost nevoie de el. Nea Costel s-a executat, numai ca nu se stie ce s-a intamplat ca a venit acasa cu alta cruce, mai mica si din bucati, dar costurile au fost aceleasi. Sa te tii atunci. Crucea a fost pusa dupa usa din sufragerie (singurul locusor cat de cat liber) si de cate ori dadea tanti cu ochii de ea, vedea negru si se amara si incepea sa tune si sa fulgere cu trimiteri directe catre cele Sfinte si mai putin sfinte, toate in legatura cu barbata-su si neamul lui pe linie materna. Vai si amar de nea Costel daca i-ar fi taiat calea atunci… Dupa vreo 2-3 ani se mai obisnuise cu ideea ca ii va veghea somnul etern alta cruce. Acum incepuse sa se preocupe de poza. Ca loc era, dar poza ba. Si cum nu se cade sa te lasi pe manile urmasilor, ca cine stie ce nenorocire de poza ar fi in stare sa-i puna de-o s-o rada tot cimitirul, il lua intr-o dupa-amiaza pe nea Costel, il imbraca cu hainele de moarte (alea bune), ea-si puse taiorul ei grena (tot de moarte, era nou, l-a pus numai cand l-a probat la magazin) si chemara un vecin sa-i traga in poza. Din aceasta serie de poze, au ales vreo trei pe care le-a dus apoi la cel mai bun fotograf din oras sa le transforme in imagini pe portelan oval. Rezultatul insa a nemultumit-o profund (ii iesise fundul mare si coafura stramba). De aceea, la scurt timp, l-a premenit iar pe nea Costel si au iesit in Cismigiu unde un nepot mai necopt la minte, dar docil, le-a facut o sesiune fotografica in toata regula. Din aceste poze, tanti Agale nu a mai ales nimic. S-a dus cu toate la fotograf (altul) si acesta a ales vreo doua cu un fundal frumos cu natura in plina explozie de culoare si a facut un colaj ca la carte. Pacat ca pana la urma fundalul a fost sacrificat, dar altfel nu se distingea deloc nea Costel dintre flori si floricele. Pana la urma a iesit ceva acceptabil. Tanti Aglae, pe jumatate multumita, si-a luat rezultatul ceramic si a dat fuga acasa sa-l lipeasca la locul lui. Dar… surpiza! Spatiul rezervat pozei era mai mare decat poza… Chiar si asa, l-a lipit in mijloc si pe margine, constiincioasa, si-a cumparat un borcanel de vopsea alba si a colorat asa de migalos spatiul cioplit in marmura si ramas neacoperit de poza ovala, ca ai fi zis ca asa trebuia sa fie. Multumita de opera sa, i-a dat pace lui nea Costel o vreme.

Apoi, dupa inca vreo 2 ani, dupa o discutie aprinsa cu babele de pe scara ei si cea vecina, a ajuns la concluzia ca mai bine sa duca monumentul la cimitir, acolo unde ii e locul. Sa-l monteze mesterii cu ea de fata, ca cine stie ce bazaconie or face urmasii. Ca doar asa i-a zis si Elvira: “Aglae, Aglae, nu te lasa, fata, pe mana urmasilor. Ai cruce, ce stai cu ea la capatai in casa? Du-o la cimitir unde ii e locul” si tanti Aglae asa a facut. Acum era si montata.

Mai o tuse, mai un junghi, dar moartea nu se lasa usor ademenita. Nici tanti nu se lasa batuta. Cumpara vesela acum. Farfurii, linguri, furculite. Tot pentru pomeni. Sa fie. Ca vorba aia, cu urmasii nu poti stii… Ce sa mai, toate erau pregatite. Groapa cimentuita (asta e alta poveste) si pomenile aproape gata…

De la un timp, incepuse nea Costel sa nu prea mai suporte tot circul, mai ales ca mai imbatranise si el si nu mai era asa de indiferent la toate nazbatiile nevesti-sii. Ii casunase sa dea calabalacu’ afara ca nu mai are loc sa respire de atatea. Tanti Aglae era innebunita. Munca ei de-o viata, in pericol! Si moartea lor pe punctul de a fi ratata. Trebuia sa gaseasca o solutie rapida. Si a gasit-o. Tot in cimitirul lor se vindea un cavou. Nu stia daca mai era vreun loc gol, dar nu asta era important acum, ci faptul ca avea ferestre cu zabrele si usa grea de metal vechi, ferecata cu un lant gros, neatins de rugina, si cu lacat urias. Lacatul ala i-a dat incredere lui tanti Aglae. A scos banii de la cec (economisiti tot pentru moarte) si a cumparat cavoul. A rasuflat usurata. In cateva zile a reusit sa impacheteze toate cele trebuincioase pentru o cuviincioasa pasire in eternitate si, cu ajutorul unuia dintre fii, sa le depoziteze in cavoul cumparat. Asa nea Costel si-a redobandit casa si ea si-a pus la adapost viitorul.

Insa linistea i-a fost de scurta durata. Cavoul era vechi, nu mai fusese intretinut de mult timp, dar si chiriasii sai erau oameni intelegatori, tacuti si deloc deranjati de acest aspect. Asa ca tanti a inceput sa deretice si sa curete sa-l scoata la lumina. A tocmit si niste mesteri si i-a dat o spoiala si la exterior. Era altceva. Dar tot nu era bine. Ca numele lor nu aparea nicaieri. Iar crucea era gata montata. In alta parte. Cu aceeasi mesteri care o montasera a vorbit acum ca s-o demonteze. Si cum fix in ziua aia schimbase poseta, s-a nimerit sa nu aiba la ea cheile de la cavou. Asa ca statea si se uita lung la crucea dezmembrata si asezata in iarba. A dat sa ridice o bucata, insa n-a reusit nici macar sa o clinteasca (si-a clintit, in schimb, o vertebra si degetul mic de la mana, de a avut pentru o saptamana material de monologuri bombanite cu naduf). Cum se uita la ea, asa la  bucati, tot i se parea usoara. Si cum ii vazuse pe mesteri carand-o, si mai usoara parea. Dar uite ca nu era. Singura solutie a fost sa-l cheme tot pe feciorul de o ajutase cu mutatul in cavou sa vina si sa ia crucea, urmand sa o aduca la cimitir a doua zi. Noroc ca nu venise singur (era cu un client), ca altfel acolo ar fi ramas monumentul familiei Poponas. Au urcat crucea in portbagajul masinii si dus a fost. Tanti Aglae o lua spre casa mergand incet pe jos. Se gandea cum era mai bine sa faca, unde in cavou sa monteze crucea si cum.

A doua zi insa tanti nu se simti bine, asa ca nu mersera la cmitir. Fiul sau (care era taximetrist) nu prea se arata incantat, dar cum nu avea incotro (nevasta-sa nici nu vruse sa auda de cruce in casa, iar tanti nu-i dadu cheile de la cavou pe mana “sa nu strice ceva pe-acolo”), puse un pres peste monument si-si vazu de treaba. Plimba crucea prin tot orasul. Plus o iesire la munte pentru ca indispozitia lui tanti se cam prelungea. Nimic grav, refuza cu incapatanare orice posibila tangenta cu lumea medicala, dar, din cand in cand, o treceau fiori reci pe sira spinarii si se gandea ca poate acum e acum. Asa ca il chema intr-o zi devreme la ea pe feciorul taximetrist si mersera la cimitir sa descarce crucea la cavou. Nu-i era bine, dar frica si datoria fura mai puternice. Trei ore statura in cavou ca tanti Aglae sa-i dea indicatii stricte de cum trebuia sa decurga totul (ii explica inclusiv ce sa-i puna in „tron”, sa nu o roada scandurile). Plecara intr-un sfarsit, ea pe jumatate convinsa ca a fost inteleasa, el pe jumatate convins ca maica-sa se tacanise.

Istoria insa nu se termina aici. Dupa ce se puse pe picioare, tanti Aglae lua o hotarare epocala: incepu sa dea din haine de pomana. Se gandise ea ca mai bine ca ea nu poate stii nimeni cine cat sa primeasca. Si apoi daca aveau sa o barfeasca vecinele pentru ce si cat a primit fiecare, macar sa fie in viata, sa poata afla si ea ca apoi avea sa le dea la fiecare pe merit.

Intre timp, se mai ivi o dilema. Oare cine o sa scrie pe cruce anul mortii lor? O nimeri aceleasi caractere, aceeasi culoare? Le-ar fi scris ea, de pe acum, daca ar fi avut cum…

Si probabil ca ar mai fi continuat mult timp sa-si puna in aplicare ideile legate de moarte, daca intr-o seara lui nea Costel, dupa o visinata tare si buna, nu i-ar fi venit ideea sa-i povesteasca cate ceva despre cimitirul lor. Asa afla tanti Aglae ca in multe gropi de-acolo, sicriele erau puse pe fundul gropilor cimentuite fara alt acoperamant decat capacele de deasupra pe care de atatea ori le-a vazut date putin la o parte spre “aerisire”. Si ca indiferent la ce perioada de timp mai pierea cate un membru al familiei respective, capacul era dat la o parte cu totul si noul sicriu pus in groapa. Alaturi. Sau deasupra, dupa cum era loc. Recordul il detinea o familie cu vreo sase astfel de morti, dintre care primii de acum vreo 30 de ani. Cum de nu se sesizase nimeni dintre autoritati pana atunci, nea Costel nu stia. Insa mai stia si alte povestiri asemanatoare. De exemplu, in alta groapa cu un singur locatar, ploaia a reusit sa patrunda in spatiul lasat sa intre aerul proaspat, asa ca urmasii au putut vedea sicriul plutind pe apa, dupa o furtuna mai sanatoasa. Tanti Aglae era ingrozita. Capac insa i-a pus povestirea despre o femeie care si-a dezgropat mama la numai o saptamana (ingrijorata ca o ajunsese apa de ploaie, intrucat deasupra sicriului pusese numai niste scanduri si nu suficient pamant). Mai mult, i-a dat si capacul la o parte sa vada cum e si sesizand ca e umflata la gat, i-a mai slabit nitel stransoarea basmalei. Dupa care a inchis capacul si a pus pamantul la loc.

Tanti Aglae simtea ca moare de rau ce i se facuse. Isi aduse repede sarurile si din acel moment nu mai calca prin cimitir decat atunci cand era inevitabil. Si niciodata singura. Si mereu cu sarurile la ea. Si cu o batista la nas si la gura.

 

Articolul a participat la concursul Moment umoristic, organizat de Cudi & Ketherius

11 COMENTARII

    • multumesc!
      probabil pentru a se obisnui cu ideea…
      de fapt, pentru ei moartea e un moment important, mai ales din perspectiva comunitatii care asista la toate ceremoniile si apoi le judeca si analizeaza 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here