Am început jocul… sau jocul ne-a început pe noi?
Nu ştiu, dar urmăm cu fidelitate regulile-i.
… a câta oară se repeta „unica”?
Când tocmai te bucurai că eşti secătuit şi deja mumificat
Vine (şi e o zi normală),
şi-ţi bate cu degetul îndoit în cutia craniană
Zgâlţâindu-ţi creierul chircit: Haide!…
te cheamă cu voce de femeie beată…
Te împotriveşti prosteşte
şi porneşti pe urmă-i înjurând…
dar curând uiţi
Si iată-te din nou in joc…
ştii, nu-i aşa?
Ştii că a început iar.
Să vezi cum vei găsi fântâni proaspete…
altele şi altele
Cuvinte noi, virgine…
pe care să le chinui cu acelaşi foc
Dar cu alt sens… mereu altul,
mereu altul, obositor de altul…
şi asta când credeai că ai ars tot şi că
Te-ai scurs,
Când aşteptai cu ochii-ntredeschişi a scârbă,
neantul.
Ce ironie să vezi acum în culori,
Când nu mai voiai decât un pat de spital,
O amintire jerpelită cu pretenţii de vierme
Să-ţi scurme rămăşiţele pământeşti încă în viaţă…
Ce ironie!
Când începuseşi să iţi croieşti
O ideologie
bună de vândut la tarabe între coperţi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here