Uşile albe ale salonului de reanimare se trântesc des. De fiecare dată, eu încerc să-mi bag capul prin deschizătură şi să-l caut din ochi. Însă cele două-trei secunde nu-mi ajung, iar asistenta care ţipă este prea convingătoare, cât să nu insist. Aici se ţipă mereu, deşi ar trebui să fie, poate, locul cel mai liniştit din spital. Dar nu este. Teoretic, nu avem voie să intrăm. Practic, după un algoritm care într-un început îmi scapă, se poate. Cu un halat aruncat „la mişto” pe umeri şi papuci albaştri de unică întrebuinţare peste pantofii noştri. Până la urmă, intrăm şi noi. Mă grăbesc printre paturi, încercând să nu mă uit prea mult la niciun pacient. Imaginile sunt greu de dus, se lipesc de retină şi-ţi încleiază creierul. Spitalul este unul dintre cele mai chinuitoare locuri de pe pământ. Nu mă refer neapărat la problemele spitalelor româneşti, ci la acel cumul de suferinţă, de durere şi, uneori, de neputinţă, luminate vag de speranţă. De cuvintele medicilor proaspăt ieşiţi din operaţie. Ar fi putut atunci să-mi zică orice, i-aş fi crezut. Ar fi putut să-mi ceară să iau zilnic o aspirină, ca să-l vindec pe tata de cancer. I-aş fi crezut şi aş fi făcut-o. Am făcut eu, oricum, multe altele, mai grele şi mai aberante, din disperarea de a găsi un miracol acolo unde evidenţa subţiase nepermis de mult firul vieţii sale.
Se trezise. Nu m-am uitat la firele care-i drenau operaţia, la perfuzii, la aparatele la care era conectat, la mizeria din maţele de plastic, la mizeria de sub pat, la bandaje, la… Numai la ochii săi de un verde atât de intens, aşa cum nu-i mai văzusem niciodată, larg deschişi. I-am mângâiat fruntea înaltă – parcă mai înaltă decât oricând – şi i-am zâmbit. Se trezise. Trecuse cu bine unul dintre hopuri – anestezia. Slăbise prea mult şi operaţia presupunea, din cauza asta, un risc în plus.
I-am spus stupid că o să fie bine… că e bine. Până aici a ştiut diagnosticul, a ştiut ce i se întâmplă. Până aici i-am spus şi noi, şi medicii. Doar până aici, până la prima operaţie.
Mi-am petrecut câteva luni de zile pe holurile şi în parcul acelui mare spital bucureştean. Avusesem norocul să fie operat prima dată în primăvară. Mai. Căram după mine un copil de un an şi câteva luni, gravidă fiind cu următorul. Mă obişnuisem. Îl plimbam prin curte, îi dădeam să mănânce, ne jucam. Puse cap la cap, aceste plimbări pot însuma o săptămână, o lună sau poate mai mult. Sau numai amintirea lor mi-a rămas atât de puternică încât, acum, am senzaţia că mi-am petrecut jumătate din viaţă în curtea spitalului.
Fragment din volumul „Moartea tatălui”