El nu se întoarce din casa morții doar pentru o fostă iubire…

„Sunt din nou în spital, pe patul mobil, legată la perfuzii. Multe, încurcate. Atmosfera e rece și lugubră, iar semiîntunericul nu mă lasă să disting exact ce se întâmplă în jurul meu. Am senzația că sunt înconjurată de bolnavi hidoși, mutilați, de bolnavii nimănui, aruncați aici, în această groapă comună a spitalului. Un fel de morgă pentru pacienții aproape vii.

Nu știu cum am ajuns aici. Nu știu ce caut aici. Aparent, mă simt bine, așa că decid să mă eliberez și-mi smulg perfuziile. Nu am făcut bine, căci în locul acului din venă se scurge acum un fir gros, grena, de sânge. Îmi acopăr rana proaspătă cu ce găsesc la îndemână, dar sângele se încăpățânează să iasă cu putere tot mai mare. Dacă o ține tot așa, în curând leșin… Nu e niciun medic și nicio asistentă și nici nu știu de unde să chem ajutoare. Mă decid să ies pe cont propriu, așa că bâjbâi după ușă. În loc de ușă însă, nimeresc peste un pacient întins în pat, cu cearșaful până la gât. Stă nemișcat, cu ochii larg deschiși.

Mă blochez. Icnesc. Vomit.

Este Doru!

Nu mă vede, nu întoarce capul, nu îmi mai dă mâna…

Mă apropii de el și-l sărut pe frunte… Buzele mele nu întâmpină freamătul vieții de sub piele, ci se lovește de răceala de ceară a morții. Doru este mort, întins pe pat, cu ochii larg deschiși. Mă apucă disperarea, scap compresa improvizată pe care o țineam la mâna ce continuă să sângereze și mă aplec asupra lui. Îl zgâlțâi. Mă gândesc să-i fac respirație gură la gură, deși nu am nici cea mai vagă idee de cum se dă corect primul ajutor, așa că mă trezesc sărutând buzele-i ce aproape se lipiseră între ele.

Îl strig, îl mângâi, îl murdăresc de sânge. Dar el nu răspunde, el nu se întoarce din casa morții doar pentru o fostă iubire, el nu are nevoie de nimic acum. E senin și împăcat. Ochii lui deschiși au întâlnit neantul și maiestuozitatea sa i se reflectă în nenumăratele nuanțe ale irisului. Ochii lui cresc, se fac apă neagră și… mă înghit! Apoi, mă expulzează la suprafață. Plutesc asemenea lui pe patul de spital, la rândul meu cu ochii deschiși, cu mâna din care sângele nu obosește să curgă, cu sufletul eliberat și cu mintea tot mai încețoșată…

…și mă trezesc leoarcă de transpirație, cu un strigăt de groază ce traversează coșmarul și iese, în sfârșit, triumfător, la suprafața realității.”

fragment din romanul „Liberă!” aflat în curs de apariție la editura Bookzone