În ziua aia, Ioana era mai tristă ca niciodată. Fără să înţeleagă de ce. În ziua aia era ea cu ea, Mircea părea departe, deşi se învârtea fără rost în jurul ei, iar copilul nu se trezise.

Încă se mai uita în pozele de duminică şi urmărea absentă traiectoria unei sfere bleu strălucitoare care i se insinuase în câteva dintre poze. Nu era nici efect optic, nu era nici joc de lumini, umbre sau flash. Era… nu ştia ce. Dar cumva se gândise că ar putea fi un spirit, se gândea la cei plecaţi din familia ei, mai cu seamă la tatăl ei. Pe el continua să-l simtă aproape, cu el continua să vorbescă în gând, să i se plângă sau să se sfătuiască. Şi-l închipuia în altă lume şi nu destrămat în neant.

Apoi sună telefonul. Se miră o clipă – oare îşi schimbase soneria? – căci i se părea sunetul ascuţit, lung, lugubru, toxic. Se grăbi să răspundă, numai să nu-l mai audă. Spuse „alo” şi… nimic. Nu putuse nici să gândească, nici să rostească mai mult.

Vestea o strivise. Tristeţea ei căpătase sens, iar sfera aia ciudată din pozele de ieri… chiar ziua în care se întâmplase, poate că sfera aia era… altcineva.

Primise vestea morţii lui Octavian, un prieten de vârstă cu ea. O boală, mai multe boli, un spital, mai multe spitale… ce mai conta, până la urmă cum şi de ce? Conta că atât de tânăr murise. Oare apucase să-şi împlinească toate dorinţele? Apucase să iubească tot ce ar fi avut de iubit? Apucase să cunoască cât mai mult din frumuseţile acestei lumi? Apucase să trăiască? Sau trăsese şi el la jugul lui „trebuie”, cu ochelari de cal, la fel ca noi toţi? Ultima oară o felicitase de ziua ei. Ultima dată îl vzuse în poze nu mai vechi de două luni. Zâmbitor. Ultima dată aflase că a trecut cu bine peste o depresie. Ultima dată se rugase scurt, în gând, pentru el. Ultima dată…

Se cunoşteau de mici. Se jucaseră de atâtea ori împreună. Şi atunci, în joaca lor măruntă, nimeni nu ştia că fiecare avea deja înscris pe frunte numărul de ani disponibili. El a avut atât de puţini… Oare ea avea mai mulţi? Ar tebui să se trezească în fiecare dimineaţă de acum înainte cu această întrebare în minte. Ca atunci când va fi să tragă linie (poate chiar azi, poate chiar mâine) să aibă un bagaj frumos pentru drum. Un bagaj de experenţe. Cât mai multe, cât mai diverse, şi bune şi rele, şi frumoase şi urâte. Precum viaţa.

Va trebui să renunţe la amânări, îşi spuse ştergându-şi brutal ochii cu mâneca. Mircea o privi mirat, dar nu îi spuse nimic. Ştia că în astfel de momente era cel mai bine s-o lase în lumea ei. Oarecum resemnat că ea are o lume „a ei” în care el nu a avut niciodată loc.

Zilele următoare, Ioanei avea să-i stăruie imaginea lui în minte… Avem nevoie de timp să asimilăm moartea cuiva cunoscut. Deşi mor oameni în fiecare clipă, moartea celor necunoscuţi este abstractă. Un concept. Moartea celor din jur este o rană. O realitate brutală. Cât să se poată minţi de acum încolo ca să cosmetizeze adevărul ăsta?

Nu putea să meargă la înmormântare. Solidaritatea ei se termina acolo unde începea empatia. O empatie violentă, distructivă greu de suportat. Aşa putea ea să-şi plângă morţii.

Mai privi încă o dată pozele şi, fără să vrea, se gândi la Ana… care de-abia se trezise din comă. Octavian era şi prietenul ei, dar despre moartea sa nu avea să afle. Într-un fel, poate că deja ştia…

„Unii dintre noi pleacă fără să vrea, iar alţii se întorc împotriva voinţei lor”, îşi zise Ioana tulburată.

(fragment din romanul „Amnezia” – în curs de apariție)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here