Sâmbătă, a cincea zi
Azi se simţea iar vie. Plină de entuziasm, de emoţie, de elan… Potopul de lacrimi din ajun făcuse treabă bună, lăsând curăţenie în urmă. În ultimul timp, erau atât de rare aceste momente, încât acum, că prinsese unul, nu ştia cum să-l trăiască mai delicat ca să nu-l irosească. I-ar fi plăcut să-l poată păstra ca aşezat în vitrina unui muzeu, de unde să-l poată contempla oricând, să poată reveni oricând la el. Ca niciodată, nu mai sunase disperată acasă la părinţi să-şi verifice copiii. Acum vedea lucrurile limpezi: obsesia controlului îi parazitase viaţa. Acum totul plutea în lumina unei înţelegeri la care râvnise de când se ştia. Și azi, în sfârşit, o avea. Era o zi în care ar fi vrut să sărbătorească. Frământările ei erau acolo, dar fără să-şi mai întindă aripa neagră pe întregul ei orizont şi fără să se fi topit doar pentru că refuza să vorbească despre ele. Erau acolo, însă la locul lor clar delimitat. Nu mai avea stare. Inclusiv imaginea pe care i-o întorsese oglinda – pentru prima dată în mult timp – nu mai era una enervantă, urâtă, respingătoare. Un zâmbet! Văzuse un zâmbet acolo, pe chipul ei, ceva ce nu mai văzuse de mult. „Azi e o zi importantă!“, s-a trezit gândind. Nu, nu aştepta să-i pice din cer vreo minune, pur şi simplu devenise importantă prin puterea senzaţiilor ei, prin extraordinara apropiere de sine, prin bucuria pe care i-o dădea prezentul. „Sunt cam exaltată!“, şi-a spus mai mult în glumă.
Maică-sa a sunat-o cu o vagă urmă de îngrijorare, dar s-a liniştit auzind tonul primelor ei cuvinte. Avea senzaţia că, în sfârşit, îşi recuperase fiica.
Starea de plenitudine continua. „Deci nu e doar o închipuire…“„E momentul perfect să încep să fac pace…“, şi-a spus şi s-a hotărât, brusc, să facă un drum, singură, la vreo 200 de kilometri depărtare, într-o zonă cu peisaje uimitoare, cu sate cocoţate pe coaste de munte şi cu nume pitoreşti – Peştera şi Măgura, acolo unde Radu îi promisese la un moment dat că o va duce, însă nu mai apucase s-o facă niciodată. Voia să facă acest drum pentru a începe să se desprindă de trecut. Trebuia măcar să încerce.
Azi era – ce ciudat! – optimistă. La treizeci şi nouă de ani, încă ai multe motive să simţi, să guşti, să cunoşti, să descoperi, într-un cuvânt, să trăieşti! Toate platitudinile care-i treceau prin cap păreau că prind aripi, consistenţă, esenţă. Îi vorbeau într-un fel în care nu mai reuşiseră niciodată până atunci. Se transformaseră din cuvinte goale în realităţi pline.
A condus cu plăcere. Fără grabă, cu muzica dată o idee prea tare, ca să nu mai audă zgomotul enervant din capul ei… Avea o stare de calm. Găsise, întâmplător, echilibrul. Se ruga să nu-l mai piardă în veci. Merita asta. Copiii ei meritau o mamă bună. Pe drum, a oprit de câteva ori, fără motiv. Pentru că putea. De fapt, multe dintre lucrurile pe care „nu le putea“ face înainte erau fructul propriilor ei autolimitări. Dar nu-şi dăduse seama de asta până acum. Timpul uitase să fie ameninţător. Și nici ea nu mai era amazoana nefericirii.
Odată ajunsă în punctul terminus al călătoriei, a căutat pensiunea unde ar fi trebuit să meargă împreună. A găsit-o uşor, Casa Nobilă era cunoscută, drumul ducea firesc paşii străinilor într-acolo. A intrat în bar, s-a aşezat la o masă la geam de unde putea admira nestingherită întregul spectacol creat de natură şi de oamenii muntelui. Puţină lume, exact pe gustul ei. Un chelner cu zâmbet corect i-a luat comanda. O secundă, i s-a părut că-l cunoaşte de undeva, dar era un detaliu care nu merita acum nici cea mai mică atenţie. Nu avea de unde să-l cunoască, poate îl confunda sau poate că mintea îi juca feste deformând elastic ceea ce ea considera ca fiind realitate. De aceea, a considerat că este necesar să se cerceteze rapid, dar nimic nu se schimbase în starea ei şi totul părea cât se poate de în ordine, cât se poate de la locul lui. Strălucea. La propriu. „Zilele astea şi-au avut, până la urmă, rostul lor“, a constatat în gând, în sfârşit, mulţumită.
Privea afară, uşor absentă, gustând tihna locului. Alt ritm, alt aer, altă energie. Uneori, necunoscutul te animă, alteori te copleşeşte. Iar ea nu se simţea deloc copleşită. Deloc…
Dintr-odată, uşa localului s-a trântit neaşteptat de perete şi un grup de turişti şi-a făcut zgomotoasa apariţie. Adulţi şi copii, veseli, tropăind şi vorbind toţi odată, umplând rapid cu tonusul lor distanţa dintre Ana şi restul lumii. Până s-au instalat, până au comandat, au trecut câteva minute bune. Ana i-a auzit, dar nu a întors capul. Nu era treaba ei, făceau şi ei parte, ca toţi ceilalţi, din mecanismul vieţii. Era ocupată să-şi dea seama de unde venea această schimbare atât de bruscă, atât de mare din sufletul ei, căci tot avea senzaţia că parcă visează, că parcă lucrurile se întâmplă ciudat şi nefiresc… Dar nu-şi putea explica nimic. Nu mai departe de acum câteva zile, oameni fericiţi – sau numai aparent fericiţi – i-ar fi zgâriat suprafaţa sensibilă a fiecărui nerv în parte, inducându-i pe loc o stare de greaţă fizică.
Și acum… Și acum… vocea unuia dintre bărbaţi chema limpede, deasupra murmurului generalizat, copiii care ajunseseră, hârjonindu-se, undeva în zona rezervată personalului din local. Vocea… Vocea bărbatului… Vocea bărbatului era… chiar vocea lui Radu!
A rămas nemişcată. Strada a rămas nemişcată. Oamenii au rămas nemişcaţi. Muzica prelungea la infinit acelaşi sunet. Doar vocea aceea îşi făcea de cap într-un univers paralizat. Vocea lui Radu… Cu accentele ei uşor tărăgănate, cu prelungirile prea melodioase, o voce aflată la limita dintre feminin şi masculin. O voce unică, pe care ar fi auzit-o şi ar fi recunoscut-o şi din moarte. O voce ale cărei inflexiuni memoria ei le păstrase intacte. Din păcate, nu era loc de îndoieli. Când a reuşit să respire iar, nu-şi dădea seama dacă trecuseră câteva secunde sau câteva ore… Fuseseră, desigur, doar fracţiuni de secundă. Universul îşi vedea de treaba lui. Dar liniştea Anei se scursese deja pe marginea lucrurilor, făcându-se baltă pe podea. Totul era pierdut. O singură notă discordantă fusese de ajuns să-i înjunghie, cu laşitate, revelaţia. Se simţea suspendată şi asta însemna, de fapt, că nimic nu mai avea puterea să conteze… Coincidenţă? Ca ea şi Radu să se afle simultan chiar aici, în acest sat din munţi, la atâţia kilometri de casă, în locul care niciodată nu fusese al lor, poate doar în gânduri şi în promisiuni? Aproape că se prăbuşea sub greutatea trecutului care năvălise cu toată forţa, recâştigând fortăreaţa pierdută în dimineaţa acelei zile. S-a întors tremurând, cu mişcări pe care şi le imagina discrete, dar cotul i-a atins în treacăt ceaşca de cafea. Zgomotul cioburilor proiectate în toate direcţiile a atras, inevitabil, atenţia tuturor, ultimul lucru de care avea nevoie acum – protagonistă într-unul dintre cele mai insolite momente trăite recent.
S-au văzut. Era, desigur, Radu, aşa cum şi-l amintea din ziua despărţirii. Părea că doar ieşise să rezolve ceva urgent şi acum, la câteva ore după, se întorsese firesc. Oamenii de lângă el aveau chipuri comune, şterse, iar Ana nu putuse să-şi oprească o secundă atenţia asupra lor, nici măcar ca să vadă dacă Radu era însoţit de soţie şi de fiul lor. A văzut doar cum se ridică şi merge să ia copiii, cum îi duce grijuliu înapoi la masă şi apoi cum îşi potriveşte calm paşii înspre masa ei. Și-a fixat privirea în ochii lui şi au menţinut contactul vizual, fără nici o expresie, fără nici o tresărire, pe parcursul întregii eternităţi de care Radu avusese nevoie să ajungă lângă ea. A salutat-o zâmbind firesc şi a întrebat-o ce mai face, simplu, direct, ca şi când ar fi fost doi prieteni vechi care se revedeau întâmplător. Ba nu, nu prieteni, doar doi amici. De fapt… nici măcar atât, mai bine zis, doar doi cunoscuţi. Tonul lui lipsit de emoţie, de ezitare, fără vreun mesaj subînţeles, o dezarma. I-a răspuns bolborosind un salut, fără să-şi poată smulge privirea din ochii lui. Simţea că-i cresc tensiunea, pulsul şi temperatura. Simţea că se născuse doar pentru a trăi această neaşteptată, nesperată, dar atât de dorită reîntâlnire. Îşi dădea seama că bărbatul îi vorbeşte. Deşi se străduia să desluşească sensul cuvintelor lui, nu reuşea să înţeleagă nimic.
Se mira că avusese tupeul să vină la ea şi să-i vorbească pe un ton atât de indiferent.
Se mira că nu murise atunci, pe loc.
Se mira că el nu alergase la ea.
Se mira că nici o femeie nu venise în urma lui, să-i facă scandal.
Se mira de cât de pervers este destinul şi cum te tentează el să te urci pe cea mai semeaţă creastă doar pentru a cădea de la o înălţime cât mai mare.
Se mira că fugise de ea atâta timp şi acum, inexplicabil, venise singur înapoi.
Se mira şi continua să nu priceapă nimic din ce-i spunea el.
* * *
– S-o luăm atunci de la început. Radu Lumină, a rostit el clar, prezentându-se în glumă femeii rămase împietrite la vederea lui. Îmi permiteţi să iau un loc?
Și, desigur, fără să aştepte confirmarea, şi-a tras zgomotos scaunul liber şi s-a aşezat la masă, în faţa Anei.
– Doamna Moscăianu, dacă nu mă înşel, şi-a continuat, mustăcind, jocul.
Ana îşi revenea treptat. Ar fi râs şi s-ar fi mâniat, l-ar fi îmbrăţişat şi l-ar fi gonit, l-ar fi sărutat şi l-ar fi pălmuit în acelaşi timp. Totul părea o farsă sau doar un vis lucid şi, dacă nu i s-ar fi părut penibil, ar fi încercat să se ciupească. A închis ochii speriată, dar i-a deschis rapid, şi mai speriată la gândul că Radu s-ar putea evapora. Că bărbatul pe care, involuntar, îl căuta în permanenţă se afla, în sfârşit, aici, atât de aproape de ea. Ceva din bucuria şi lipsa de griji ale unui trecut comun reînviase subit şi în spiritul ei. Era tentată să-i intre în joc, dar, în schimb, a reacţionat cu totul şi cu totul neaşteptat, chiar şi pentru ea însăşi. Cu un curaj de care nu se ştia în stare, a scos cu greu din poşetă fotografia gemenilor şi, fără să-i fi adresat încă un cuvânt iubitului ei, i-a vârât-o sub nas. Iniţial, bărbatul părea că nu înţelege, oscila între a-şi păstra zâmbetul şugubăţ şi uimire sinceră, în timp ce privea poza lung şi, pe măsură ce minutele treceau la galop, ochii lui începeau să se umple de lacrimi. În sfârşit, înţelegea. A ridicat cu evlavie poza de pe masă, a sărutat-o plin de emoţie, i-a luat apoi mâna tremurândă a Anei şi a depus şi aici un sărut lung. Toţi cei aflaţi atunci în bar puteau vedea un spectacol ciudat. Un bărbat şi o femeie, ridicaţi în picioare, îmbrăţişaţi peste masa ce părea că se încăpăţânează să-i despartă – singurul obstacol care mai rămăsese în picioare înaintea dragostei lor regăsite. Au plâns mult, cu lacrimi amestecate, nepăsători la cei din jur, până când au reuşit să-şi adune cuvintele. Radu avea de justificat plecarea sa subită şi ce se întâmplase în toţi acei ani în care dispăruse, iar Ana trebuia să-i povestească tot în legătură cu copiii… lor.
Au rămas peste noapte în pensiune – iată că, până la urmă, destinul chiar îi adusese împreună aici, în locul în care se proiectaseră mental de mult –, vorbind şi iar vorbind, încercând cumva să şteargă timpul dintre ei, să vindece bubele trecutului şi să aştearnă drum nou şi sigur viitorului. De data asta, da, se gândeau la viitor. Și, când cuvintele au fost epuizate, au făcut dragoste până în zori, pecetluind astfel încă un început. Exact aşa cum îşi dorise atât de aprig Ana. Și totul se întâmplase numai după ce ea, în sfârşit, se regăsise mai întâi pe sine.
Minunate lecţii ştie uneori viaţa să ne mai predea!
Mai avea o zi. Ultima. (…)
Fragment din romanul Am3zia. Cartea poate fi achiziționată de aici.