Să-l privesc până amorțesc, până mă plictisesc, până uit că exist…

160

„- Sper să-mi dai voie să te iubesc, mi-a murmurat John, în răgazul scurt dintre două săruturi și o îmbrățișare prelungă… (…)

Avem senzația că-l cunosc, pielea lui mirosea ademenitor, blând și senzual, iar eu nu mă mai săturam să-l adulmec. Iubirea lui picura apă vie în carnea mea friptă de foste doruri și speranțe, hăcuită de veninul consecinței deciziilor de până atunci și pusă la sare, așa sângerândă, de mine însămi, ca răzbunare supremă împotriva… nu știam împotriva cui, dar numai răzbunarea părea să mă mai ostoiască… Însă acum nu mai conta (…). Încercam să mă rup de tot, să nu mai derulez în background cunoscutul program al întrebărilor fără răspuns, așa cum făceam mereu, ori de câte ori înaintam cu un pas, luam o decizie sau făceam o schimbare. Îmi doream mai mult ca orice să pot să mă scufund complet în clipă și… nimic mai mult.

Spre dimineață, după un somn scurt, dar îndestulător, căci vibrația asta nouă mă recompunea pe interior cu febrilitate, m-am strecurat ușor din pat, să nu-l trezesc, și am stat să-l privesc cum doarme. Să-l privesc până amorțesc, până mă plictisesc, până uit că exist, până când reduc totul la bărbatul din cearșafurile mele.”

Citește continuarea aici

Fragment din romanul „Liberă!” 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord