Crisina Lincu Mama de 3, femeie de 10!
... au mai rămas ... 00:00:00:00 zile ore min sec ... până la lansare ...
Mama de 3, femeie de 10!

Înscrie-te și asigură-te că nu pierzi bonusurile de lansare ale cărții „Mama de 3, femeie de 10! Sau... invers?”!

Un fragment din carte

Sunt o mămică muncitoare & casnică (lucrez de-acasă pe toate fronturile), însă nu mereu mi-am acceptat condiţia, aşa că am trăit o perioadă mai sprinţară când am vrut să-mi găsec un job pentru care să fiu nevoită să ies dintre cei patru pereţi ai casei şi unde să interacţionez cu persoane independente care să nu necesite pază să nu îşi bage coada furculiţei în nas şi nici să nu introducă metodic plintele, prospăt smulse din perete, în toaletă.

Însă pentru a ajunge în acest paradis al adulţilor, e nevoie să treci printr-un interviu (sau mai multe), nu mereu direct proporţionale cu nivelul jobului sau al salariului, dar mereu direct proporţionale cu gradul de penibilitate al intervievatorilor. Dar nu contează, în aceste situaţii, important este numai aerul de om al muncii serios. Cu greu disimulat. Dar să nu mai lungesc vorba, cum ziceam, un job. În general, mă duceam direct la interviurile respective, alte dăţi, scriam de acasă poveşti, mai povesteam şi la telefon şi abia apoi, dacă dovedisem inspiraţie, mi se făcea onoarea să fiu respinsă la interviul faţă în faţă.

Odată am fost cu Teo, pe când avea doi ani și ceva mărunțiș. Aşa s-au potrivit lucrurile, că nu am avut unde să-l las. L-am instruit, i-am promis câte în lună şi stele, am fost şi mai fermă, în fine, am trecut prin toate registrele cu speranţa vie că va fi cuminte cât timp vorbeşte mami cu nenea de la interviu. Aveam maşinuţe la noi, dulciuri, apă, mă rog, tot arsenalul. Am păşit sfioasă înăuntru şi am explicat situaţia cu multe cuvinte, din inimă izvorâte, şi i-am implorat să mă accepte cu prunc cu tot la interviu, sub promisiunea că la muncă nu va călca în veci (poate după majorat).

Deşi nu m-au crezut până la capăt (nici nu era greu, Teo mă ţinea de fustă şi îmi dădea târcoale fără să i se termine, ca în bancul cu căţelul), au acceptat situaţia. L-am instalat pe Teo într-un colţ şi eu m-am aşezat cât de profesional am putut în faţa biroului de „tortură”. Îndată ce interlocutorul meu a deschis gura, s-a auzit un chiot. Teo descoperise fericit nişte cărţi pe care le scotea tacticos din bibliotecă. I s-a îngăduit să-şi continue activitatea, un preţ scump pentru câteva minute de linişte. Mi-am recompuns faţa de viitoare angajată model şi am apucat, într-un suflet, să mă laud cu vechile realizări, prăfuite şi cam ştirbite de uitare. Ce n-am apucat, însă, a fost să primesc reacţia omului din faţa mea pentru că am auzit un pârăit dubios şi amândoi am sărit ca arşi. Teo rezolvase rafturile până acolo unde ajunsese, cărţile erau pe jos, teancuri ordonate, aliniate milimetric şi una, victimă inocentă, îşi dădea suflarea sub mâinile harnice care îndepărtau filă cu filă… Am ajuns prima la Teo, i-am smuls dintre mâini ce mai rămăsese din carte şi, în timp ce cu jumătate de gură mă scuzam, cu cealaltă jumătate îi făceam copilului educaţie, cu un elan greu de egalat. Şi fix în aceste momente de maximă amploare îmi agăţ tocul (sic!) de o margine de covor, nu cad (nu de data asta), însă, ca la domino, toate teancurile de cărţi o iau la vale, cu un zgomot greu. Teo râde iniţial, apoi constată că nu mai are „garaj” şi cu viteza luminii schimbă registrul şi trece la suspine. În fundal, secretara dăduse cu uşa de toţi pereţii şi ţipa speriată:

– Ai păţit ceva drag…, dar, cuprinzând întreaga scenă dintr-o privire, îşi înghite ultimele litere şi sparge uşa (în sens invers de data asta).

Victima noastră rămăsese însă fără cuvinte, cu gura căscată, aşa cum sperasem eu că-l va lăsa prestaţia mea de candidat ideal. Ne-am repliat totuşi repede (aveam „cioco” salvatoare la mine) şi am reluat interviul într-un ritm alert – oamenii mă voiau afară, eu nu mă dădeam dusă, că, vorba aia, speranţa se ţine ca râia. Au urmat câteva minute de respiro, Teo se descălţase şi se tăvălea pe sub nişte birouri, nu incomoda decât nişte coşuri de gunoi care au cedat rapid, dând dovadă de mare înţelepciune, dar şi de nişte resturi de mici lăbărţându-se dintre hârtii, în toată spendoarea lor, pe covorul de lână. Trecusem deja la clasicele întrebări: „Cum vă vedeţi, unde şi de ce..”, „Ce aţi spune dacă, ce aţi face când…”, că Teo revine în scenă pentru a mă anunţa scâncit:

– Mi s-a desumflat ciolapul.

Îi fac semn să tacă şi-l împing cât de gingaş puteau nervii mei isterici să o mai facă şi dau să continui, când se aude iar:

– Mamiiiiiiiiiii, mi s-a desumflat ciolapul!!

Mi se acordă două minute de piua să rezolv problema ciorapului. Când mă uit, unul dintre degetele mari de la picioare ieşise să ia aer. Îi explic lui Teo că rezolvăm problema acasă şi că nu-i nimic. Vreau să continui, dar sunetul făcut de ciorapul cedând în faţa mâinilor hotărâte să mărească paguba mă opreşte. Acum ne confruntam cu o gaură maaare, prin care mai avea puţin şi ieşea tot piciorul. Nu aveam ciorapi de schimb la mine şi, dintre toate variantele posibile – să cer aţă şi ac (dar nu aveam de la cine), să îi cumpăr altă pereche (dar asta presupunea să plecăm dezbrăcaţi) sau să-i fac un nod -, o aleg, evident, pe cea mai proastă, dar şi cea mai rapidă. Şi-n timp ce mă chinuiam să-i înnod ciorapul, îi mai şi promiteam marea cu sarea lui Teo (până şi azi mă mai trage la răspundere că mai am restanţe la el de atunci, deşi, de-a lungul timpului, mi-am respectat mai multe promisiuni decât aş fi crezut).

Deja eram anunţată că interviul s-a terminat. Mi-era ciudă. Teo stătea cuminte pe un scaun şi se învârtea cu el. Nu a apucat să trântească decât o cană de cafea uitată pe un colţ de birou şi prinsă pe jumătate, din zbor, de secretara care fusese la un moment dat consemnată să îl supravegheze pe Teo de la o distanţă de siguranţă. Din nou covorul şi, bonus!, fusta secretarei au avut de suferit. M-am dus să-l iau pe Teo cel cuminţit, când… m-a pocnit! M-a pocnit un miros cunoscut, dar care nu trebuia să fie acolo şi atunci.

– Ce ai făcut, Teo?

– Păi, păi… caca.

– Cum aşa Teo, pe tine?

– Păi, să nu te delanjez…

Îmi adun catrafusele şi dau mâna cu victima din faţa mea, încercând să formulez o întrebare legată de momentul în care voi fi anunţată de rezultatul interviului. Omul dă să spună ceva şi apoi se răzgândeşte brusc, uită de toată spoiala de educaţie primită cu ani în urmă de-acasă şi-mi arată uşa cu mâna întinsă, terminată cu un deget tensionat la maxim, strigând cu disperare, în timp ce o şuviţă subţire de salivă i se strecura printre buzele tremurânde:

– Afarăăă!!

Ies demnă, cu plodul de-o mână, cu bagajul în alta şi le arunc din mers:

– Insensibililor, să vă fie ruşine!, după care adaug, mai umilă, un „la revedere” sincer care, de fapt, s-a cam dovedit a fi un „adio” fără echivoc.

Citeşte mai mult
Ce vei găsi în carte?

Motive de bună-dispoziţie, de zâmbete, de chicoteli... dar ce o dau eu cotită, de râs în hohote...

O voce care te înţelege dacă eşti mamă şi alături de care treci mai uşor peste zilele dificile

Replici geniale ale unor copii obişnuiţi

Secretul mamelor – ce şi cum fac ele să poată supravieţui fiecărei zile

Niciun sfat, nicio dojană, nicio indicaţie...

Un mesaj ascuns dibaci printre întâmplări şi năzdrăvănii despre sensul, bucuria şi revelaţia pe care fiecare copil le aduce în viaţa noastră!

Ce spun prietenii despre Cristina Lincu?

Silviu Iliuţă

„Când am văzut cartea, mi-am zis: OMG, încă o carte care mă învaţă să cresc copiii, care cresc în timp ce eu citesc cartea! Apoi am citit-o şi mi-am dat seama că exact asta NU e!
Dacă eşti mamă, e clar că ai nevoie de cartea asta. Pentru că afli cum e în Frăţia Mamelor, cum poţi să râzi, să te distrezi, să te joci şi, în timpul ăsta, să mai creşti şi vreo trei copii sănătoşi. Dacă eşti tată, trebuie să ai cartea asta. Ca să vezi cum se distrează mamele, în timp ce se vaită. O să descoperi ce vrea să spună soţia ta, seara, când ajungi acasă. Expresiile ei vor căpăta noi înţelesuri: „M-au rupt ăştia mici. Numai la joacă au vrut”, „Băi, deci mă bate ăla mic la jocurile pe tabletă! Mă oftic de mor!”, „Sunt puţin obosită, dar fac o baie şi-mi revin”, „Mă închid în baie. Trebuie să exersez la Crossy Road. Mâine îmi revin şi-l înving!”. Dacă te gândeşti să ai copii, atunci trebuie să citeşti mai întâi cartea cu sfaturi pentru făcut copii. Sau să vezi filmul. Sau să... ştii tu mai bine. Apoi ia cartea!”

Silviu Iliuţă, măzgălitor la cronicipebune.ro

Mihaela Cârlan

„N-am înțeles ce puteri are Cristina asupra timpului de-i reușește. Mamă de trei, câte unul la doi ani distanță. Te uiți din afară și te întrebi când le face pe toate. Când mai are timp și de altceva, cum ar fi chiar de ea? Are. Ori să scrie? Scrie. Cu talent, umor și dragoste. Termini de citit „Mamă de 3, femeie de 10! Sau… invers?” cum ai bea o cană de apă când ți-e sete și ți-e limpede precum cristalul că ghidușiile nu se întâmplă decât atunci când acul fericirii sare cel mai adesea din scală. Și aproape că vrei și tu o mămicie din asta în care, dacă n-ai lua viața ca pe cea mai bună ocazie de distracție, n-ai avea copii isteți și puși pe pozne.”

Mihaela Cârlan, publisher Catchy.ro


Corina Ozon

O citeam de ceva vreme pe Cristina pe blog, apoi ne-am cunoscut mai bine pe Facebook. Recunosc că am aflat mai târziu că e mamă, și încă de trei ori! Și mai recunosc că am rămas cu gura căscată. Deoarece lejeritatea, timpul, activitățile multiple pe care le avea nu mi-ar fi dat impresia aceasta. Vorbesc eu, mama unei adolescente, care știe ce înseamnă să mai ai timp liber și energie pentru alte lucruri din afara preocupărilor domestice. Când i-am citit textele pe blog despre cum e să fii mamă a trei copii, dar și femeie activă, știam deja că maternitatea este despre a face lucrurile firesc, lucru cu care rezonez. Cristina reușește prin umor să scoată parentingul din zona dramatică și dificilă, și să o poziționeze în mijlocul vieții. Acolo unde mama trebuie să fie și o femeie independentă, creativă, îngrijită, devenind pentru copii un îndrumător și nu o portavoce a viselor sale neîmplinite. Asistăm la un exemplu de dezvoltare personală a mamei, care se descoperă odată cu creșterea propriilor copii.”

Corina Ozon, scriitoare


Mihaela Baran

„Well, Cristina e pentru mine Wonder Woman anturată cu Vrăjitorul din Oz și cu Mama Dolores. Pentru mine, femeile care au copii sunt supranaturale oricum, să ai trei mi se pare deja o țăcăneală foarte curajoasă, la care femeile fără copii, ca mine, nici nu se pot gândi fără o cădere de calciu. Să reușești să-ți păstrezi umorul (ținând cont de toate astea) și să reușești să faci ca totul să pară ușor și amuzant, e chiar o performanță. Cred că romanul ei e un must, ca să nu uităm că există viață, fericire, fun și timp pentru noi chiar și după copii, doar că trebuie să învățăm cum se face. Asta face ea, ne învață. Merci, mami!”

Mihaela Baran, scriitoare

Mama de 3, femeie de 10!

Înscrie-te și asigură-te că nu pierzi bonusurile de lansare ale cărții „Mama de 3, femeie de 10! Sau... invers?”!