De la o vreme, frigul se mai înmuiase.

Mă fulgeră scurt o undă de bucurie mică. Un rezumat al acelui entuziasm de a trăi pe care îl gustam cândva în doze generoase. A trecut. A fost o revelaţie care s-a pierdut instantaneu în ceaţa minţii.

E bine aici. De fapt, nu e în niciun fel, de aceea zic că e bine… nici nu îmi place, nici nu-mi displace. Nimic. Trăiesc nimicul. E lin, uniform, fără bruiaje. Amintirile sunt bruiaje. Amintirile sunt eu. Dar nu găsesc niciuna… Aşa că nu mă regăsesc nici pe mine. Dar nu-mi pare rău. Oare să-mi fi dorit vreodată asta? Posibil. Acum nu mai ştiu. Şi e bine. Am mintea goală. E un început pe care îl trăiesc la prezentul continuu, deşi, în plan concret, începutul meu în viaţă s-a întâmplat cândva, dar nu ştiu sigur când. Nici nu-mi trebuie informaţia asta. Faptul că îmi dau seama că sunt e suficientă dovadă a naşterii mele petrecute la un moment dat. Îndepărtat, probabil. Nu-mi dau seama pentru că nu am nicio oglindă aici. Mai bine. M-ar fi indispus. Să fi cerut eu să scoată oglinzile? Pe perete este o urmă mare, intens colorată. E ovală. Tablou sau oglindă? Asta mă indispune. Cred că trage de vreun gând vechi şi amorţit. Ceva ce nu-mi place, ceva ce nu vreau să-mi amintesc. Ceva ce nu am reuşit să ucid, ci doar să ascund. Acum nu mai am linişte…

Mă uit pe geam… a trecut un val. Gândurile s-au topit. Parcă nu mai este deloc frig… Simt sub palme dogoarea caloriferului. Mă uit pe geam şi mă liniştesc. Îmi dau seama că ăsta este cel mai bun calmant. Priveliştea de la geamul pe care, în lipsă de alte informaţii, îl numesc „al meu”. Mă uit pe geamul meu. Stau ghemuită pe pervazul lui lat si rotunjit. Este o fereastră mare. Uneori, pentru câteva clipe, mi se năzare că ar semăna cu ferestrele reci de spitale vechi. Dar ce să caute un spital pe plajă? Căci de la geamul meu văd marea… sau poate că este oceanul, nu sunt sigură. Văd valurile şi ritmul lor îmi induce o stare de… fericire. Pentru prima dată trăiesc în prezent. În clipa de acum. Pentru că nimic din urmă nu dă buzna să mă tulbure. Poate că nu există nimic în urmă? Imposibil… probabil că nu mai există pentru mine. De câte ori revine gândul ăsta, simt un fior brutal în capul pieptului.

Plouă des. E seară. Sau dimineaţă foarte devreme. Nu ştiu. Nu văd niciun ceas. Toamnă târzie. Sau primăvară timpurie.

Mi se învârt în cap… două nume, dar nu reuşesc să le prind, să le înţeleg… şi totuşi mă obsedează, revin insistent, ca o mantră. Ah, dacă le-aş şti, poate că mi-aş da seama ale cui sunt… Poate că…

Dar sunt singură…

Oare unde sunt?

Oare cine sunt?

(fragment din romanul „Amnezia”, în curs de apariție)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here