De când cu mediatizarea intensă a cazului Bodnariu, românii şi-au intensificat exerciţiile sportului preferat – datul cu părerea, situându-se de o parte sau de alta a baricadei (cum deja s-a tot scris) sau pe punctul de observatori comentatori neutri. De aici şi până la spălarea rufelor personale în public nu a fost decât un pas. Făcut în grabă, aşa că fiecare şi-a luat arhiva la puricat şi şi-a adus aminte de copilărie în care, inevitabil, a fost bătut de părinţi. Aşa s-a născut trendul confesiunilor terapeutice pe facebook şi bloguri în care, adulţii de azi (majoritatea probabil fără să fie părinţi, la rândul lor), îşi arată propriii părinţi cu degetul, acuzându-i de maltratare.
Probabil că, în unele cazuri, este adevărat, deşi nu ştiu în ce măsură confesiunea publică poate repara ceva. În alte cazuri, însă, miroase a „prilej de neratat” pentru a se poziţiona în trend, în atenţia publică. Pentru că nicio ocazie nu trebuie scăpată. Au fost bătuţi nişte copii? Şi noi! Se vorbeşte acum de te miri ce nenorocire? Aaaaa, păi şi noi, staţi să vedeţi, chiar şi mai rău… Asta pe de o parte. Pe de altă parte, denigrarea asta publică a părinţilor este poate cel mai prost exemplu pe care, la rândul lor, pot să-l dea copiilor (repet, dacă îi au). Plus că „amintirile” astea sunt trunchiate – nu există şi varianta părinţilor, oricât de părtinitoare bănuim că ar putea fi şi, desigur, exclud contextul şi îşi exacerbează rolul de „victimă”. Unii au ajuns traumatizaţi, desigur, dar, în acelaşi timp, şi persoane minunate, astfel că, în mărinimia lor, îşi iartă de la înălţimea maturităţii lor părinţii, printr-un gest public grandios, umflat şi goluţ pe dinăuntru… Alţii, afirmă cu tărie că toată generaţia celor care au copilărit în comunism a suferit bătăi, fiind, astfel, o generaţie diformă şi problematică şi se întreabă cu groază ce o să se aleagă de copiii noştri…
O să treacă şi modă asta. În curând, vin alegerile şi atenţia o să ne fie acaparată de alt trend.
Mi-am petrecut toata copilaria in communism…A fost pentru mine cea mai grozava perioada a vietii mele… Pe atunci cuvantul Respect a fost la mare cinste… Scoala a fost Scoala iar Educatorii au fost reale modele de viata pentru noi… Exista mai multa responsabilitate in randul copiilor, eram incurajati sa ne dezvoltam potentialul… PS: multumesc mult parintilor pentru palmuta primita la timp…
tare rau ne fac exagerarile. noi stim doar de extreme si uitam de adevar. asa imi percep si eu copilaria!
Cele mai mari pedepse pe care mi le amintesc, nu sunt cele fizice, ci alea prin care mi se interzicea să mă uit la televizor. Am avut parte de ambele, dar mă rugam în gândul meu să fiu lovit mai bine cu vergeaua sau cu liniarul peste degete, decât să mi se interzică să văd serialul ”Sfântul” de la TV.
:)))) corect!
Nascuta inainte de a cadea comunismul , crescuta in spiritul liber de dupa, eram considerata a fi copilul salbatic. Iesit din tipare, care nu este ca sora cea mica. Dar totusi aceste goluri sentimentale au facut din mine un om matur, cu o gandire sanatoasa, mama a doi copii superbi, care se intreaba mereu unde duce libertate de exprimare?
E clar că educația tradițională are lipsurile ei. Sunt curios totuși unde vor duce metodele tip ”Cezar și câinii”.
vom vedea pe piele proprie
„Cazul Bodnariu” este cel care a avut „norocul” sa fie în trend. Pareri împartite, da, mai ales pentru faptul ca se cunoaste doar rezultatul, nu si cauza. Speculatii se fac mereu în astfel de situatii.
Si unde traiesc eu (în Germania) legile sunt aspre. Si aici sunt luati copiii din familiile lor si plasati temporar la „familii de împrumut”. Eh, în plus, procentajul revenirii în familia naturala este mic, comparat cu cel din Norvegia.
Eu, personal, nu apreciez nici aplicarea corectiei cu violenta si nici atât despartirea famililor. Mai degraba ar fi utili consilieri în astfel de cazuri, pentru ca niciun copil nu s-ar simti vreodata mai iubit de ceilalti „parinti” (daca nu a fost matratat sau abuzat cu adevarat în propria familie).
La noi ar fi ramas fara copii, pe drept, mii de familii, în fecare an.
Nu-mi aduc aminte de vreo palma luata de la mama… Si am fost destul de rebela! Daca oi fi luat, uite c-am uitat… cred ca-i mai bine, nu? 🙂
Diferenta dintre „o plama de la mama” si abuz/ maltratare nu pare sa mai existe. Si cred ca asta este una dintre probleme. Pentru ca, asa cum spuneai si tu, daca nu este un caz de abuz real, in care copilul sa inceapa sa traiasca de-abia dupa ce este salvat de familia sa, atunci, cu siguranta, trauma reala si singura va fi aceea ca a fost rupt de printii sai.
Da! Absolut! Unde mai pui ca abuzul autoritatilor depaseste de multe ori pe cel al parintilor. Un abuz de tip „filiera”, pentru ca, se stie, familiile de amplasament primesc ajutor de la stat pentru copiii preluati. S-au depistat astfel de abuzuri si aranjamente si, din toata „afacerea”, cei care au avut de suferit cu adevarat au fost chiar copiii, adica cei „protejati” de abuzuri.
Asta e problema. Nu stiu cum functioneaza si la altii sistemul asta de protectie si pe cine protejeaza, de fapt. Mi- frica d elumea asta nebuna in care vor trai copiii nostri 🙁
din comunism vin si eu.Si eu batuta si ramasa cu frici si anxietati si boli (starea psihica duce la boli, de aceea nr mare de farmacii din Romania). Desi e trist ce s-a intamplat in familia aia, ma bucur ca lumea a inceput sa depene amintiri, sa isi puna intrebari: vor scadea numarul celor 63% de copii loviti in numele educatiei. Da, sunt multi adulti astazi care au invatat ca bataia e corectie si nu educatie.
Ce am remarcat in ultimile luni este ceva crunt: si dintre ziaristi dar si dintre oamenii din jur au judecat doar varianta povestita de parinti, nu si cealalta parte. Si eu la fel am facut, pana am discutat cu o persoana rationala (un barbat) ce mi-a pus niste intrebari…Spicuiesc cateva din intrebarile omului si ce raspunsuri am:
-in cazul asta sunt mai multe pareri. E cineva care asculta parerea copiilor? dar a institutiei?
-Barnevet si-a propus consiliere psihologica a familiei din 2014. Ce a facut familia de atunci? (nota mea: inca un copil)
-Barnevet a propus mamei sa stea sub consiliere cu toti copiii. Mama a ramas cu sotul. L-a intrebarea ce as alege am ramas paf si i-am zis ca eu as lasa sot si tot si sta cu copiii
-mama are dreptul sa vada de 2 ori copilul mic pe saptamana. Ce cauta in alta tara?
-familia a fost intervievata de presa norvegiana. Au refuzat complet sa dea interviuri la ei. Cum vor schimba un sistem daca nu sunt in el?
Am tacut. Am luat carte de logica, m-am inscris la un curs pe coursera – am probleme de judecata si de intelegere a lucrurilor.
asta face parte din dezinformare si manipulare. adevarul e diferit fata de isteria de la noi, asta e clar. intrebare e cui ii foloseste toata aceasta nebunie? o diversiune? un subiect „fierbinte” pentru a abate atentia de la altceva? Pretext pt romani de a se amesteca in treburile interne (legile) altui stat? iata alte intrebari la care ar trebui sa avem un raspuns inainte de a sari de vorba aia in sus.
Nu ma pricep, dar ce spui tu mi se pare logic : aceasta diversiune lasa pe altii sa fure linistiti…
am recitit articolul tau si comentariile.
Inca o constatare personala: paiul din curtea altuia e mai mare ca parul din curtea noastra.
intotdeauna!